Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Deportat de Antonescu în Transnistria - 5. Moghilev, joc cu moartea

liviu_beris.jpg

Liviu Beris
Liviu Beris a trăit un și jumătate la Moghilev, timp în care a fost în permanență în pericol de moarte
Image source: 
Petru Clej

Holocaustul din România este puțin cunoscut publicului, potrivit sondajelor de opinie numai o treime au auzit de el. Dar nu numai ca dimensiuni este puțin cunoscut, ci și ca mărturii ale puținilor supraviețuitori care mai sunt în viață.

Liviu Beris avea 13 ani când a fost deportat la ordinul lui Ion Antonescu împreună cu familia sa din localitatea Herța, care fusese ocupată de sovietici din iunie 1940 până în iunie 1941. După marșuri prin Basarabia care au durat mai multe luni, în decembrie 1941 convoiul de evrei din care făcea parte și Liviu Beris a ajuns pe malul Nistrului. 

Am discutat cu oameni care sosiseră la Atachi cu trenurile. Cei care veneau cu trenul așteptau să fie transferați peste Nistru. Ei ne-au spus că nu știau de unde vine duhoarea, era un miros îngrozitor. Și când am apărut noi s-a știut de unde venea duhoarea – de la noi venea. Vă dați seama, că dacă noi n-am avut apă să bem, eram nespălați, plini de păduchi, răpciugoși, cu haine rupte, în picioare aveam încălțăminte ruptă sau care abia mai rezista.

Când ați trecut Nistrul?

Nu mai țin minte data, dar era toamna târziu. Am trecut pe poduri plutitoare. Când am ajuns pe malul celălalt acolo erau alți jandarmi care ne-au preluat. Ne numărau și când ajungeau la 200 formau un nou convoi mic și plecai mai departe. Când au format convoiul nostru de 200, spre deosebire de ce ni s-a întâmplat până la Nistru, am avut noroc să fie un individ care conducea acest convoi, un jandarm, care când vedea că rămâne în urmă cineva, ne oprea și în loc să fie împușcați cei rămași în urmă, îi aștepta.

Un om de omenie

Extraordinar.

Îi rețineți numele?

Nu, nu se prezentau, țineau distanța, dar acesta s-a purtat bine. De exemplu, când am ajuns într-o comună, Ozarineț. Cât timp am fost duși prin Basarabia, când ajungeam într-un sat eram ținuți afară, la marginea satului sub pază, indiferent de vreme, sub cerul liber, chiar dacă ploua. Ei, când am ajuns în Transnistria la Ozarineț, jandarmul a intrat în mai multe case și le-a spus oamenilor de acolo, printr-un translator, să ne dea un ceai și să ne primească în case. Am intrat în casele oamenilor, iar ceaiul de la Ozarineț nu l-am uitat niciodată.

Oamenii cum v-au primit?

Erau femei ucrainiene. Era ceva amorf. Am stat o noapte iar apoi a doua zi dimineață am lecat din nou la drum. Și vă spun, pe tot drumul nu au împușcat pe nimeni.

Care era destinația finală?

Nu știam, nu ne-a spus nimeni unde trebuia să ajungem. Peste câteva zile tot în stilul ăsta am ajuns la Lucineț, un orășel parcă. Și acolo ne-a băgat în case și a doua zi am plecat din nou și am ajuns într-un sat Hrumiuca, la vreo 60km de Nistru. Acolo s-a dovedit a fi destinația. Acolo ne-a dus în grajdul unui fost kolhoz. După ce am intrat acolo au fost adunați bărbații capi de familie și li s-a ținut un mic discurs. Cu toții erau din Herța.

Toți vorbeau românește?

Da.

Poate și acesta a fost norocul dumneavoastră, față de evreii basarabeni și bucovineni care nu vorbeau românește.

Nu știu exact. În orice caz jandarmul a zis că acolo avea dispoziție să ne lase, în grajd, că ne este interzis să părăsim localitatea.

Nu era propriu zis un lagăr?

Nu, ne-a zis “Nu sunteți păziți de nimeni, eu am ordin să vă las aici, dar să știți că dacă fugiți și vă prinde cineva pe drum, ordinul este să fiți executați pe loc.”

Asta era în decembrie 1941, cât ați stat în acel sat?

Dacă stăteam acolo, am fi murit de foame pentru că n-aveai unde să lucrezi, erau doar niște femei ucrainiene.  Bărbați nu mai erau, fuseseră luați în armată sau au fugit. Anul nou 1942 l-am petrecut acolo, într-o iarnă groaznic de grea, iar în grajd era un frig cumplit.

Haine de iarnă aveați?

De unde? Era ceva foarte greu, dar țin minte că tata a zis “Dacă stăm aici și nu fugim, o să murim”.

Oamenii au început să se îmbolnăvească, să moară?

Da, sigur. Unii au murit chiar de inaniție, de foame. Noi n-am avut în colonie cazuri de tifos exantematic în schimb au murit unii care aveau afecțiuni de inimă, au răcit, au făcut pneumonii și au început să cadă. Și nu mureau numai oameni în vârstă.

Cât ați mai stat acolo?

După două luni de chinuri îngrozitoare, tata a hotărât să fugim, cu orice risc, chiar dacă ne împușcă “Murim împușcați”, spunea el, nu mai aveam ce pierde. Și atunci am fugit spre Moghilev. Am plecat noaptea și am mers numai pe drumuri ocolite. Eram vreo 11 persoane din familia noastră.

Cum v-ați orientat?

Tata și un frate de-al lui au luat legătura cu diferiț oameni de acolo din sat și au făcut tot planul, pe unde să meargă știau că trebuie să ajungă la Moghilev, pe malul Nistrului. Pe drum o singură dată a trebuit să așteptăm vreo patru ore într-un loc pe care nu-l puteai ocoli, era o fabrică de zahăr de la Vindiceni. Eram exact ca vânatul care-l pândește pe vânător. Am așteptat până când s-a făcut noapte și jandarmul a intrat înăuntru, pentr că acolo era cel mai mare pericol, dacă te prindea te executa.

Când ați ajuns la Moghilev?

După vreo șapte zile de mers pe drum. În tot acest timp am ronțăit sfeclă, așa cum ne obișnuiserăm, deoarece pâine nu exista. Am ajuns să trăim ca niște animale. La Moghilev nu se formase încă ghetoul. Țin minte că prima întâlnire la Moghilev am avut-o cu un jandarm care când m-a văzut m-a luat imediat și m-a băgat la lucru, fără să mă întrebe cine sunt și de unde vin. Mama m-a pândit și seara a venit să mă ia să mă ducă acolo unde se cazaseră.

Aveați acte?

Niciun fel de acte, ele ne fuseseră luate la trecerea Nistrului. Erai anonim, putea să te omoare, nimeni n-ar fi știu de tine. Spre deosebire de nemți, care țineau o evidență precisă, la noi nu se știa nimic, au dispărut familii întregi fără urmă. Holocasutul și antisemitismul din România erau haotice, spre deosebire de Germania. Evidențele statistice spun au fost atâția și au rămas atâția, dar nu erau individualizate.

Ce-ați făcut la Moghilev în casa aceea?

Era o casă evreiască, de aceea eu știam de la evreii de acolo cum o duseseră evreii din URSS. După aceea i-au scos pe evreii din Moghilev și i-au deportat. La Moghilev am rămas până la sfârșitul deportării. În primul rând s-a instituit ghetoul, moment în care evreii originari de la Moghilev au fost deportați în altă parte. Metoda românească era aceea a dizlocării, nu lăsau pe loc evreii localnici. Exact cum ne-au dizlocat și pe noi, iar această metodă a dizlocării a dat rezultate extraordinare. În ianuarie 1942 s-a instituit ghetoul.

Care erau condițiile de trai acolo?

Ne-au pus pe noi patru cu o altă familie de patru în două cămăruțe mici și întâmplarea a făcut să fim chiar lângă poarta ghetoului., ceea ce s-a dovedit pe parcurs a fi o salvare pentru noi. În primul rând nu existau WC-uri, apă curentă nu era.

Cum supraviețuiați?

Era o fabrică – turnătorie – și acolo era un inginer Jagerdorf, evreu din Rădăuți, care a intervenit pe lângă unii și alții, ca să poată lucra evreii în acea fabrică. Și a obținut aprobarea ca evreii  să lucreze în această fabrică pentru armata română. Dar el fiind bucovinean, sigur că prefera să lucreze cu bucovineni. M-a dus la el și m-am adresat lui cu “Domnule director”, că așa i se spunea, “vă rog să-mi dați și mie ceva de lucru”. Ce însemna dacă lucrai acolo? În primul nu te mai prindea cum prind hingherii câinii și în al doilea rând nu te mai deporta mai departe, iar în al treilea rând îți dădea ceva de mâncare, asta era plata. Eu de abia dacă terminasem două clase de liceu și o clasă la ruși așa cum fusese făcută.  “Ce știi să faci?”, m-a întrebat. “Nu știu nimic”, i-am răspuns eu. “Păi atunci, îmi pare rău, n-am ce face cu tine”, mi-a zis inginerul. Am plecat și am ajuns la atelierele comunale ale municipiului Moghilev, conduse tot de una așa numit director. Și el mă întreabă același lucru – ce știi să faci? În acel timp a intrat în cameră un om de vreo 50 de ani, un moș îi ziceam eu pe atunci, care a zis cu un accent evreiesc “Dom’ director, dați-mi-l mie la tâmplărie, că eu sunt singur și-l iau ucenic că mă ajute”, iar directorul a zis, ca și cum ar fi vorba de o marfă a zis: “Ia-ți-l”. Dar acest ia-ți-l a însemnat o adeverință că lucrez și că aveam ce mânca și aduceam și acasă.

Ați învățat tâmplărie?

Aș, de unde? Era să-mi tai degetele. Omul a fost foarte binevoitor, lucram și eu ce mă pricepeam. Pe chestia am primit așa numitul “cir”, care era de fapt apă fierbinte în care erau și niște boabe de porumb, dar ce grozav era cirul ăsta... Am lucrat acolo până când am fost repatriați.

Au mai fost incidente la Moghilev?

Am văzut niște bătăi îngrozitoare. Eu însumi am fost bătut de jandarmi. Eu noaptea ieșeam din ghetoul de la Moghilev în căutare de lemne ca să ne putem încălzi acasă și am fost prins, am să vă povestesc despre asta mai târziu.

Ați auzit despre bătălia de la Stalingrad?

Nu. Dar am simțit, imediat după înfrângerea armatei române comportamentul jandarmilor s-a modificat. A devenit mai uman, era cu totul altceva. De când mă duceam la muncă îmi amintesc două lucruri, în primul rând am văzut un băiat care era stacojiu la față, era întins pe jos. Știam că moare sigur, ăsta era edemul, nu se mai putea face nimic, dar era conștient, avea un corp scheletic dar era roșu la față și umflat. Avea vreo 18 ani, cred, a murit în timp ce vorbea cu mine. M-a dus să anunț imediat, au venit și l-au luat pe o șaretă cu două roți și l-au dus la groapa comună. Și țin minte că am întârizat în acea zi la lucru fiindcă m-am dus să anunț moartea acestui băiat, despre care îmi amintesc adeseori. 

Al doilea lucru, cum am reușit ă scap de deportarea la Peciora, unde se făceau deportări periodice și mai scăpau de câte un lot de evrei. Scopul nu era munca, ci exterminarea, fără doar și poate. Cum s-a întâmplat? Meșterul tâmplar a avut o comandă să facă un scaun pentru un plutonier de la legiunea de jandarmi.  După ce l-a terminat mi-a făcut delegație oficială să pot ieși din ghetou să duc scaunul la locuința plutonierului. Mi s-a făcut instructajul cum să mă comport, să bat în ușă, să mă șterg pe picioare când intru, că eram sălbatic rău. Când am intrat am rămas cu gura căscată, nu mai văzusem o casă mobilată de când fusesem deportat și la intrare era o noptieră.  Pe noptieră era o carte și după ce i-am dat scaunul am rămas holbându-mă la acea carte. La care plutonierul s-a răstit: “Ce te holbezi așa?” iar eu i-am spus că mă uitam la carte. “Te interesează?”, “Cum să nu!”, i-am răspuns, eu nu mai citisem nici măccar un ziar de nu mai țineam minte. Era “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu. I s-a făcut milă și mi-a dat carte ape care cred că am citit-o de vreo 20 de ori.

După vreo patru săptămâni vine același plutonier la meșter, să-I facă o altă comandă și m vede acolo trebăluind. M-a întrebat “Ai citit cartea?”, “Da”, i-am răspuns și a început să discutăm despre ea, iar el a rămas impresionat despre modul în care i-am expus eu părerile mele. Asta a fost salvarea mea.  Peste câteva luni mă trezesc din nou cu acest plutonier la atelierele comunale. “N-am venit să fac o comandă, vino tu să stăm de vorbă”, îmi spune. “Mâine se fac deportări la Peciora. Tu știi ce-i aia?”, mi-a zis fără nicio introducere. Peciora era un lagăr pe Bug, la granița de est a Transnistriei, un lagăr de exterminare unde au murit 95% din cei trimiși acolo. Au ajuns și la acte de canibalism, mai ales sânii de femeie. Am cunoscut oameni din Herța duși acolo. Te prindea ca hingherii un câine. “S-a dat dispoziție ca mâine să nu se țină cont de cine lucrează, ascunde-te că după aceea intră din nou în vigoare hârtie și ești în siguranță”.  M-am ascuns și am mai spus și câtorva băieți. S-au umplut vagoanele cu evrei și au plecat.

Deci era la număr?

Absolut. Nu erai nimic acolo, nici măcar un număr nu erai, nu erai înregistrat ca număr, erai LA număr, nu UN număr, e o diferență. Au venit, au căutat la ateliere...

Unde v-ați ascuns?

Moghilev era un orășel ceva mai mare și avea și canalizare, așa că m-am ascuns în canalizarea orașului. Așa am scăpat eu de deportarea la Peciora, datoriră Pădurii Spânzuraților.

Vă mai aduceți aminte numele acelui plutonier?

Da, îl chema Roiban, dar nu-i știu prenumele.

Ce sentimente aveți față de acest om?

Vă dați seama că am sentimente de recunoștință. Și-a asumat un risc pentru ce a făcut și după părerea mea a fost un om foarte cumsecade. Sunt convins că poate fi identificat, deși e greu. 

2163