Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


"Ce caut eu aici?" - un veteran israelian despre Războiul de Șase Zile

dorian_galbinski.jpg

Dorian Galbinski
Dorian Galbinski a luptat în armata israeliană pe timpul războiului cu țările arabe din iunie 1967
Image source: 
Dorian Galbinski

Pe 5 iunie 1967 izbucnea războiul dintre Israel și statele arabe învecinate, cunoscut și sub numele de Războiul de Șase Zile. Dorian Galbinski este veteran al acelui război și își împărtășește amintirile după 50 de ani.

Dorian Galbinski: Eu am făcut parte din Batalionul 82 al Brigăzii 7 blindate. În perioada respectivă, adică la începutul lunii mai, eram într-un kibuț unde mă trimiseseră să mă perfecționez în limba ebraică, pentru că eram nou venit în Israel, cu numai un an înainte.

Când a izbucnit criza cu blocarea strâmtorii Tiran am primit ordin să mă întorc la bază și când m-am întors regimentul meu plecase între timp. Atunci a fost format în grabă un alt batalion din recruți luați în armată în luna mai.

Rep: Ce pregătire militară aveați la momentul respectiv?

Aveam instrucția generală de șase săptămâni, plus instrucția de blindate de șase luni. Din această cauză am fost luat de comandantul batalionului să fiu pe tancul lui. Am mai avut un coleg, Erlichmann, care a fost luat pe tancul adjunctului comandantului. Eram singurii doi, în afară de ofițeri care făcusem instrucție de blindate.

Și unde ați fost amplasați? 

Am fost amplasați în dreptul localității Khan Younis din Fâșia Gaza și am stat pe frontieră trei săptămâni sau o lună. N-am fost siguri că va izbucni războiul, deși un locotenent ne-a spus că dacă nu se rezolvă criza cu strâmtoarea Tiran va fi război, pentru că ăsta era un casus belli.

Unde erau armatele arabe în raport cu voi?

După ce dictatorul egiptean Nasser a cerut trupelor ONU de menținere a păcii să părăsească peninsula Sinai, care era oarecum demilitarizată, trupele egiptene au ocupat-o și eram față în față, la vreo doi – trei kilometri, dar nu sunt sigur de distanță.

Ce s-a întâmplat pe data de 5 iunie?

Pe data de 5 iunie mă bărbieream dimineața la șapte și jumătate,  cu oglinda atârnată de un pom și exact la opt fără 10 am auzit la difuzoarele pe care le aveam toți amplasate pe tancuri, am auzit ordinul “Cearceașaful roșu”, care însemna să trecem frontiera.

Ne-am repezit la tancuri, eu fiind singurul care n-a chiuit de bucurie pentru că eram mai în vârstă decât ceilalți camarazi ai mei, care în general aveau 18 ani, eu având 22. Deci știam mai multe despre ce înseamnă un război decât ei.

Eram și nou venit dintr-o țară care nu ne dădea prea multe amănunte despre situația din Orientul Apropiat, știam foarte puține despre Israel.

Erați de fapt un european nimerit în Orientul Apropiat?

Exact, și de aceea în primele zile întrebarea care m-a chinuit a fost “Ce caut eu aici în timpul războiului?” A fost leit-motivul “Ce caut eu aici”, nu înțelegeam nimic.

Care au fost primele acțiuni după trecerea frontierei de stat israeliene?

Primele acțiuni au fost că am trecut printr-o localitate al cărui nume nu mi-l reamintesc unde am văzut o mulțime de lăzi cu băutura răcoritoare Seven Up. Băieții s-au dus să ia, dar era fierbinte din cauza căldurii. Nu prea era lume pe străzi toți se refugiaseră în case.

Gaza era la acea vreme sub administrație egipteană?

Da. După aceea noi ne-am îndreptat spre Khan Younis, dar nu am intrat în oraș, iar după aceea spre Rafah, dar nu am avut nicio întâlnire cu trupe egiptene. Majoritatea fuseseră distruse de aviația israeliană dimineața – coloanele de tancuri egiptene.

N-am văzut decât șoseaua pe care mergeam înainte, în viteză, fără niciun fel de opoziție, cel puțin batalionul meu n-a avut niciun fel de opoziție. Am ajuns la Rafah și acolo la fel, inițial, liniște totală.

Țin minte că de plictiseală am început să trag cu gloanțe trasoare în tot felul de obiective, până când am lovit un camion încărcat cu rachete Katiușa de a trebuit toată lumea să intre în tancuri și să pună capacul pentru că nefiind pe țeavă, proictilele zburau în toate direcțiile.

A doua zi am plecat spre El Arish și am ajuns în această localitate mai mare, care părea pustie și ne-am oprit cu tancul în mijlocul orașului. Și atunci am înțeles de ce trebuie mai multă înțelegere pntru soldații care sunt în mijlocul unor acțiuni.

Era o liniște mormântală, noi stăteam în tancuri și la un moment  dat auzim o bubuitură am întors imediat turela, am tras și am distrus un bloc de trei sau patru etaje. Vântul lovise obloanele, care s-au închis, ăsta a fost zgomotul.  Dar nervozitatea este atât de mare, încât nu judeci, nici nu ai timp să judeci, reacționezi instantaneu.

Care a fost primul angajament militar?

Primul angajament a fost când am ieșit din El Arish. Ordinul de înaintare nu a fost auzit decât de trei tancuri. Eu care eram în tancul comandant, alte două tancuri care erau în spate, dar restul tancurilor n-au auzit ordinul de înaintare.

Dorian GalbinskiTanchistul Dorian Galbinski avea 22 de ani în 1967

Am înaintat numai noi trei tancuri pe o șosea încadrată de pomi, un fel de pădurice, iar când am ieșit de acolo am intrat exact în mijlocul unui semicerc de tancuri egiptene, într-o ambuscadă, erau vreo șase sau șapte.

Ce n-am înțeles însă, dat fiind că asta era singura direcție de unde puteau veni tancurile israeliene, jumătate din tancurile lor aveau țeava îndreptată spre Canalul Suez, nu spre direcția opusă și erau și erau și sub camuflaj.

Cine au tras primii?

Ei au tras, noi nici nu ne-am dezmeticit.

Au nimerit?

Au nimerit dar n-am simțit nimic. Abia când am ajuns la Canalul Suez  am văzut șase găuri în tancul nostru.

Care a fost replica?

Am tras toți, nu mai țin minte bine, a fost un fel de canonadă. Dar țin minte că am tras într-o cazemată de unde se trăgea asupra noastră cu mitraliere. Am tras la baza ei, focul s-a oprit și din cazemată au început să iasă soldați egipteni și n-a mai tras nimeni, pentru că egiptenii nici nu fugeau, nici nu țineau mâinile ridicate în aer, erau amețiți.

Lăsaseră armele și mergeau ca la plimbare. N-a tras nimeni în ei, au plecat, au dispărut.

Ce s-a întâmplat cu celelalte tacuri egiptene?

Nu știu, pentru că noi a trebuit să dispărem rapid. Știu că a fost o canonadă nemaipomenită.

A murit cineva?

De la noi nu și cred că nici de la ei. Ce m-a impresionat a fost că nu s-a tras în soldații egipteni. Mai târziu am aflat că s-au refugiat în dunele de nisip și după aceea au trebuit să se retragă pentru că nu aveau apă și alimente acolo.

Cât de mult ați avansat înspre Canalul Suez?

Am avansat destul de rapid pentru că n-am avut rezistență. După aceea cea mai mare bătălie de tancuri a fost la Bir Gafkava, două zile mai târziu și acolo am distrus trei tancuri. După aceea mi-am dat seama că arau goale, pentru că egiptenii fugiseră.

La un moment dat am luat prizonieri un grup de egipteni pe care i-am găsit dormind. Cred că erau vreo 30 cu ofițerul lor, care vorbea engleză. Locotenentul meu l-a întrebat “Bine domnule, sunteți în mijlocul războiului, cum dormiți voi ziua în amiaza mare?”, iar egipteanul i-a spus “Păi nici nu știam despre ce este vorba, ne-au adus din Yemen azi noapte, ne-au lăsat aici și ne-au spus să menținem poziția. Și cum eram frânți de oboseală ne-am culcat”.

A fost un mare haos în armata egipteană.

Nu era cauzat și de propaganda oficială mincinoasă a egiptenilor?

Sigur că da, iar acolo din cauză că comandantul Brigăzii a 7-a, Shmuel Gonen, cerea ca comandanții de tanc să stea cu jumătate de corp afară ca să aibă o vizibilitate mai bună, din cauza asta mulți au căzut pradă franctirorilor.

În a treia zi de război țin minte că am simțit un lichid cald pe spate. Am pus mâna și când am adus-o în față era plină de sânge, dar nu am simțit nicio o durere și mi-am dat seama că nu eram eu acela rănit.

M-am întors și l-am văzut pe comandantul de tanc care stătea în spatele meu cu fața plină de sânge care spune “Mor, mor, mor!” , dar minutele treceau și el nu murea.

I-am scos căștile din cap, casca de tanchist și casca de oțel. Și pentru că avea un cap foarte mare franc tirorul a tras la mijloc dar nu a nimerit decât pielea capului, dar din cauza numeroaselor vase capilare a curs mult sânge.

L-am pansat, dar după aceea ne-au trecut pe bară, nu am mai fost luptători.  După aceea am înaintat până am ajuns la El Kantara, la sud de Canalul Suez.

Cum arăta tancul?

Tancul avea șase găuri în el. Am uitat că spun că la un moment dat am sărit peste o mină, dar nu simți nimic, doar că se oprește tancul. Era un tanc britanic Centurion.

Tancuri CenturionTancuri Centurion ale Armatei israeliene în războiul din 1967

Cât ați stat acolo?

Am stat până în decembrie.  Imediat după acest război a început un așa numit război de uzură.

Cum ați aflat de terminarea oficială a ostilităților?

Am aflat că Ierusalimul a fost ocupat de trupele israliene sau eliberat cum spuneau ei, Platoul Golan la fel a fost ocupat de trupele israeliene și că a fost cerută încetarea focului.

Ce sentiment ați încercat când ați auzit asta?

Eu personal, tocmai pentru că știam atât de puțin, am pus întrebarea: “Și acum când ne retragem?”  care a stârnit multă ilaritate printre camarazii mei și ofițeri.

Țin  minte că unul mi-a răspuns: “Ei au avut Ierusalimul 2000 de ani, o să-l avem și noi 2000 de ani și pe urmă mai vedem”.  Sunt 50 de ani de atunci și tot acolo suntem.

Cum au fost luni după încetarea oficială a focului la Canalul Suez?

Ajunsesem într-o anumită rutină. Dimineața israelienii deschideau focul când aveau egiptenii soarele în ochi și nu puteau să-și ia micul dejun, iar după amiaza deschideau egiptenii focul când aveam noi soarele în ochi și ne împiedicau să luăm cina. După câteva săptămâni nu mai exista niciun pom.

A fost rănit cineva?

Absolut nimeni, a fost un schimb zilnic de focuri. Din când în când erau raiduri aeriene israeliene și raiduri egiptene cu MIG-uri în partea israeliană. Eu nu țin minte să fi fost cineva rănit sau omorât.

Și după decembrie ce ați făcut?

După decembrie noi, Brigada a 7-a am fost mutați pe Platoul Golan.

A mai deschis cineva focul pe Platoul Golan?

Nu cât timp am fost eu acolo, dar eu am avut un accident și am fost mutat din Brigada a 7-a, iar în ianuarie a fost celebra incursiune de la Karame în Iordania. Armata israeliană făcea incursiuni destul de dese în Iordania, iar armata iordaniană nu intervenea, pentru că raidurile erau îndreptate împotriva luptătorilor de gherilă palestinieni din El Fatah.

De data aceasta, în februarie 1968, au intrat și au fost prinși într-o ambuscadă și o treime din regimentul meu a murit acolo.

Puteați să fiți acolo.

Da, puteam să fiu acolo, iar acolo a murit camaradul meu Erlichmann, despre care spnueam că a fost singurul alături de mine care avea instrucție de tanchist.

Deci sfârșitul așa zisului Război de Șase Zile nu a însemnat sfârșitul ostilităților?

Nu, a continuat. A continuat războiul de uzură, au continuat incursiuni și după aceea a venit Războiul de Yom Kippur din 1973.

La data respectivă nu mai erați în Israel, când v-ați lăsat la vatră?

După trei ani. Am plecat în armată în august ’66 și m-am întors în august ’69.

Ce impact au avut asupra dumneavastră acești trei ani care au inclus și Războiul de Șase Zile?

De mic copil am avut două fobii, prima față de naționalism, iar a două față de religia organizată, nu de credință, de religia organizată. Așa că n-am fost niciodată mare amator de slogane patriotarde.

În afară de războaiele pe care nu ai cum să le eviți, cum a fost al Doilea Război Mondial, împotriva lui Hitler, nu cred că un război rezolvă ceva. Uite, suntem la 50 de ani de atunci, din ’67, și nu s-a făcut absolut nimic – jumătate de secol.

Eu cred că o mare vină o are situația în care liderii nu sunt trași la răspundere pentru anumit acțiuni. Adică oricine greșește e tras la răspundere, liderii politici nu sunt niciodată trași la răspundere pentru ceea ce fac.

Se știe că marea majoritate a israelienilor și marea majoritate a palestinienilor doresc pacea. Și de o parte și de alta există o minoritate care ar anumite interese și care ca să-și mențină aceste interese împiedică pacea.

1967 a fost considerat de unii ca sfârșitul inocenței Israelului, sfârșitul perioadei de pionierat. Credeți că așa este?

Sigur că așa este, pentru că până atunci armata Israelului era cu adevărat o armată de apărare a țării. Când i s-a suprapus și rolul de polițist, ceva s-a schimbat. Chiar fără să vrei, instinctul de conservare te împinge la lucruri pe care altfel nu le-ai face.

Deci o transformare s-a produs. Am prieteni în israel, foști camarazi de armată, care de câte ori mă văd îmi spun “Ce naivi puteam să fim atunci” - credeam că toți șefii și comandanții noștri erau eroi. Au izbucnit atâtea scandaluri și s-au văzut atâtea porcării câte s-au făcut, că îți pierzi inocența.

În final vreau să vă întreb cum se poate termina acest conflict, care acum 50 de ani a avut o fază violentă, dar care de atunci nu s-a încheiat niciodată?

Foarte greu. În psihiatrie există o formulă care spune: în lipsa unei soluții lipsa este ea însăși soluția.

Aici sunt două culturi diferite. Dacă mai țineți minte, am avut la BBC un coleg care spunea că forța motrice a lumii răsăritene este sentimentul rușinii și al onoarei.

Lumea occidentală are ca forță motrice complexul de vinovăție. În lumea occidentală iudeo-creștină acest complex vine de la păcatul originar, iar apoi de la faptul că au fost stăpâni de sclavi, cruciați și mai știu eu ce.

Am citit recent un articol în care scria că liderii palestinienilor nu pot să accepte pacea cu Israelul pentru că în momentul în care acceptă pacea recunosc că au fost învinși.

Atâta timp cât ei mențin statutul actual, nu s-a terminat încă, deci, onoarea e salvată, nu trebuie să le fie rușine pentru că încă nu s-a terminat. Și atunci nu încheie pacea. Liderilor lor le e frică să încheie pacea pentru că au destui fanatici care se opun.

De partea israeliană îi avem pe cei care spun că Iudea și Samaria (Cisiordania sau Malul de Apus, cum spun palestinienii) au fost date de Dumnezeu.

Dacă vă mai aduceți aminte am avut un interviu eșuat cu unul dintre coloniștii israelieni care vorbea românește, care atunci când l-am întrebat despre teritoriile ocupate de israelieni în 1967 mi-a răspuns că nu sunt ocupate, ci eliberate.

L-am întrebat pe ce se bazează când face această afirmație și el mi-a răspuns “Cum pe ce, pe Biblie, e cea mai bună dovadă”, la care i-am spus că nu o dovadă pentru că nu e semnată și atunci mi-a trântit telefonul în nas.

Ei, când îl aduci pe Dumnezeu în tratative sau discuții, nu se mai poate ajunge la niciun rezultat. Și atunci mă tem că nu văd în viitorul apropiat o soluție.  

Dorian Galbinski a lucrat ca redactor la BBC, Redacția română, din 1970 până în 2008. El trăiește la Londra din 1970. 

Ascultați interviul cu Dorian Galbinski realizat de Petru CLEJ