Imigraţia: subiect care continuă să-i divizeze pe europeni

După cum arată agenţia France Presse, s-au format practic două tabere în sînul Uniunii Europene. Pe de o parte Italia şi Grecia, aflate în prima linie a valului migrator, ţări a căror poziţie este sprijinită în special de Germania. Iar pe de altă parte Polonia, Cehia, Ungaria şi Slovacia care au contestat principiul cotelor de refugiaţi enunţat de Bruxelles.

Prima tabără cere deci repartizarea migranţilor în mod oarecum echitabil pe teritoriul Uniunii Europene şi o mai mare solidaritate în faţa fenomenului migratoriu. A doua tabără declară în mod categoric că nu poate primi migranţi pe teritoriul lor şi că în special nu sunt doriţi cei din lumea arabo-musulmană. Liderii celor patru ţări care spun “nu” imigraţiei preferă să plătească mai degrabă decît să primească refugiaţi. De altfel, după cum arată agenţiile de presă, cele patru ţări au oferit un ajutor de 35 de milioane de euro Italiei pentru a sprijini eforturile acesteia de a-i menţine pe candidaţii la imigrare în Libia.

Preşedintele Consiliului european, Donald Tusk, a constatat, citat de Agenţia Reuters, că Europa suferă de o dublă diviziune. Există o diviziune sud-nord la nivel de economie şi disciplină monetară, şi o diviziune est-vest în ce priveşte chestiunea migratorie.

Să revenim însă la cotele propuse iniţial de Uniunea Europeană, mai precis la ideea ca fiecare ţară să primească un număr precis de refugiaţi, proporţional cu suprafaţa, ponderea ei economică şi populaţia sa. Ca expresie a gîndirii politice corecte şi dorinţei de a avea conştiinţa împăcată, greu de imaginat ceva mai ireproşabil. Este tipul de măsură care pare în acord cu bunul simţ, cu valorile Uniunii Europene (cum ar fi solidaritatea), eficientă pe termen scurt şi aplicabilă cînd este vorba de cifre mici. O falsă bună idee de fapt, cum se spune uneori în teatru cînd un scenograf imaginează o scenografie spectaculoasă dar în care apoi actorii devin prizonieri şi nu-şi pot desfăşura talentul.

Principiul cotelor poate funcţiona, cum spuneam, în faţa unor cifre mici şi definitive. Numai că imigraţia este un fenomen care tinde să se amplifice şi să dureze. In faţa cifrelor mari, cînd la porţile Europei încep să bată zece milioane, sau o sută de milioane sau un miliard de candidaţi la azil tot angelismul umanist al celor care dau lecţii de morală se spulberă. Cînd Africa afişează o demografie galopantă de opt copii pe femeie în faţa unei Europe care practic nu mai reuşeşte să se reînnoiască generaţional cu un copil pe femeie, cînd două plăci tectonice demografice se întîlnesc în felul acesta, lucrurile se schimbă.

In prezent s-ar părea că preşedintele Consiliului european, Donald Tusk, începe să dea înapoi în privinţa cotelor, considerînd iniţiativa drept prea conflictuală şi pînă la urmă ineficientă. Cu adevărat eficientă ar fi însă o altă dezbatere, cea legată de responsabilitatea pe care o are emisfera nordică a planetei faţă de emisfera sudică, pentru ca pacea, securitatea şi prosperitatea să poată fi extinse, sau exportate în zonele din care provin migranţii.

Poate că peste cîteva decenii, aceste patru ţări despre care presa occidentală a vorbit extrem de critic (si care sunt criticabile de altfel în alte privinte), este vorba de Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, vor fi lăudate întrucît în anii 2015-2017 au cerut Uniunii Europene să analizeze problema imigraţiei în perspectivă largă şi nu imediată, în termeni identitari şi nu doar umanitari, avînd în minte cifrele mari şi nu cifrele mici.