Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Tribunalul Internaţional pentru fosta Yugoslavie şi-a încetat activitatea, cu ce mesaj şi cu ce bilanţ?

img_0408_0.jpg

Pe 26 octombrie 2009, vaduve de ma Srebrenita manifestînd în fata Tribunalului de la haga unde era judecat Radovan Karadzic
Pe 26 octombrie 2009, vaduve de la Srebrenita manifestînd în fata Tribunalului de la Haga unde era judecat Radovan Karadzic
Image source: 
credit foto: RFI / Stéphanie Maupas

La Haga, în Olanda, s-a derulat joi 21 decembrie ceremonia oficială de închidere a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie. Creat în 1993, cînd războiul din Bosnia nu se terminase încă, acest tribunal pus sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a asumat cea mai complexă şi dificilă misiune de judecare a unor criminali de război de la al doilea război mondial încoace. La ora bilanţului, însă, multe întrebări îşi caută încă un răspuns.

Această instanţă a judecat persoane vinovate de grave încălcări ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Yugoslavii începînd cu data de întîi ianuarie 1991. In total 161 de persoane au fost puse sub acuzaţie, implicate în conflictele din Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Cîteva nume “sonore” în epocă au ajuns în faţa judecătorilor, precum Slobodan Miloşevici, fost preşedintele al Serbiei, Radovan Karadzici, lider politic al sîrbilor din Bosnia, sau Ratko Mladici, şef militar al sîrbilor bosniaci.

Deciziile tribunalului nu au fost întotdeauna la înălţimea a ceea ce aşteptau victimele. Generalul croat Ante Gotovina, de exemplu, a fost întîi condamnat la 24 de ani închisoare, pentru a fi apoi eliberat în apel.

In jur de 5000 de victime au depus mărturie în contextul diverselor anchete şi procese, uneori în condiţii de extremă presiune asupra lor. Fost procuror al Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie, doamna Carla Del Ponte, a afirmat de mai multe ori că judecătorii tribunalului s-au aflat şi ei sub presiune, ba chiar au fost ameninţaţi. Iar în contextul judecării unuia dintre şefii militari albanezi din Kosovo, Ramush Haradinaj, mai mulţi martori au fost asasinaţi, în ciuda protecţiei pe care le-o oferea ONU.

O primă concluzie pe care o putem trage în momentul cînd acest tribunal dispare este că tensiunile, resentimentele, animozităţile, ba chiar ura rămîn prezente pe teritoriul fostei Yugoslavii. Reconcilierea între sîrbi, croaţi, bosniaci, albanezi, muntenegrini este departe de a fi fost realizată. Justiţia şi-a îndeplinit, în mare, misiunea, dar viitorul rămîne incert în respectivele regiuni.

Intr-un articol publicat în cotidianul Libération, Pierre Hazan, fost jurnalist pe teren şi trimis special în fosta Yugoslavie, deplînge faptul că unii dintre indivizii condamnaţi pentru crime grave la Haga sunt celebraţi ca nişte eroi în ţara lor de origine. Intre "adevărul judiciar" şi ecoul suscitat în comunităţile din fosta Yugoslavie există o "infinită distanţă", mai arată Pierre Hazan. Este suficient să ne găndim la Ratko Mladici, condamnat la închisoare pe viaţă pentru crima de genocid, dar care este în continuare celebrat de sîrbii din Bosnia.

O altă concluzie pe care o putem trage: mesajul justiţiei nu este receptat cum ar trebui în societăţile divizate. Semnificativă este şi o altă întrebare pe care şi-o pune jurnalistul francez: este posibilă justiţia în condiţii de război?

In 2014 a apărut în Franţa o interesantă lucrare de 1200 de pagini intitulată "Dicţionar enciclopedic al justiţiei internaţionale". Incă de la sfîrşitul primului război mondial apare această idee, sau această necesitate, de a fi judecaţi cei vinovaţi de acte oribile în context de război, sau de declanşarea unor masacre. La ora semnării Tratatului de la Versailles, în 1919, se punea chiar problema judecării Împăratului german Wilhelm al II-lea, considerat vinovat de declanşarea războiului. Al doilea război mondial s-a încheiat cu judecarea naziştilor la Nurnberg, un act de justiţie internaţională dar şi unul fondator pentru o Germanie care trebuia să reînceapă o nouă existenţă prin asumarea trecutului.

Alte exemple de justiţie internaţională găsim în America latină, unde victimele multor dictaturi cer condamnarea călăilor, şi în Africa, unde genocidul din Rwanda înseamnă acum examinarea a două milioane de dosare.

Justiţia internaţională rămîne imperfectă, extrem de lentă, dar indispensabilă pentru ca anumite principii universale să poată triumfa totuşi pe această planetă în care umanitatea nu învaţă din greşelile trecutului. Tribunalele internaţionale au deci şi rolul de a împrospăta memoria, de a o menţine vie, şi de a nu-i lăsa pe călăi şi pe criminali să scrie istoria.