Cînd neliniştea identitară este manipulată de cei care promit un “paradis identitar”

De unde venim? Cine suntem? În ce direcţie ne îndreptăm? Iată trei întrebări cu substrat filozofic vechi poate de cînd lumea. Există proverbe comune în diferite culturi care pot fi sintetizate cam aşa: dacă vrei să ştii cine eşti uită-te înapoi să vezi de unde vii. Construcţia europeană a încercat, într-un fel, să reformuleze proverbul propunînd, ca răspuns la neliniştile identitare, privirea spre viitor: uitaţi-vă la ceea ce avem de construit şi veţi şti cine sunteţi. Cînd viitorul nu este însă destul de luminos, obsesia rădăcinilor revine în forţă hrănită practic de un instinct de conservare.

Există, în istoria omenirii, experienţe identitare extrem de interesante, dar nici una nu s-a impus ca o “reţetă” valabilă peste tot. Comunismul în versiunea sovietică a încercat să şteargă originile şi identăţile regionale pentru a transforma milioane de oameni în buni sovietici, altfel spus în "oameni noi" care privesc exclusiv spre viitor. O experienţă eşuată, la fel ca şi în Yugoslavia unde nici în regim de libertate şi nici în regim de totalitarism respectivii locuitori n-au devenit yugoslavi ci au rămas sîrbi, croaţi, bosniaci, sloveni…

Un caz aparte este Franţa în care un stat extrem de puternic şi de centralizat i-a transformat în buni francezi pe bretoni, pe normanzi, pe occitani. Totala marginalizare a limbilor şi a identităţilor regionale a dus la formarea francezului de azi, dar nu chiar peste tot, pentru că insula Corsica scapă de fapt acestui mecanism. Ar putea oare, într-o zi, să creeze Europa europeni aşa cum a creat America americani? Da, poate peste o mie de ani, dacă lucrurile vor merge bine. Pînă atunci, Europa va rămîne un mozaic de identităţi care în momente de angoasă, cum sunt cele suscitate de globalizare şi de imigraţie, intră într-un fel de nelinişte.

Neliniştea şi reflecţia identitară, căutarea de sine şi construcţia identitară sunt fenomene normale, iar democraţia este un cadru care permite abordarea tuturor acestor aspecte cu serenitate.

Angoasele identitare sunt însă uşor de manipulat şi de transformat în isterie identitară de cei pentru care democraţia nu mai reprezintă o valoare.

Fără îndoială, este o simplă coincidenţă faptul că în Catalonia au avut loc alegeri destinate să readucă "normalitatea" exact în ziua cînd s-a închis Tribunalul penal internaţional pentru fosta Yugoslavie de la Haga. Poate că un alt tribunal, de o altă natură, ar trebui inventat pentru cei care promit "paradisuri identitare" anormale.

Pentru că există şi această versiune a proverbului evocat mai sus: nu ştiţi de unde veniţi, cine sunteţi şi în ce direcţie vă îndreptaţi? Nu vă panicaţi, vă spun eu că am avut revelaţia unei misiuni, urmaţi-mă şi veţi fi fericiţi. Democraţia este un cadru generos de dezbatere dar ea permite, tocmai prin natura ei, şi apariţia a numeroşi "guru" anti-democratici. Democraţia este paradoxală, ea produce chiar în sînul ei toxine capabile să o distrugă. Poate din dorinţa de a ieşi mai întărită după fiecare criză.