Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


La teatru cu Mirella Patureau: „Teatrul nu poate schimba lumea, el își face o datorie și o onoare din a-i lua pulsul”

0604-wajdi-mouawad-m.jpg

Dramaturgul si regizorul Wajdi Mouawad, directorul Teatrului National la Colline de la Paris
Dramaturgul si regizorul Wajdi Mouawad, directorul Teatrului National la Colline de la Paris
Image source: 
© Gérard Julien, AFP | L'auteur et metteur en scène Majdi Mouawad avant l'ouverture du festival d'Avignon, le 18 mars 2009.

Deși o stagiune teatrală se măsoară din pragul toamnei pînă în pragul verii și continuă cu marile festivaluri estivale, luna decembrie și sfîrșitul anului calendaristic implică un alt tip de bilanț, marcat de o anume emoție, inerentă trecerii timpului. Din spuma de spectacole pe care le-a văzut Parisul, cîte oare le vor spulbera valurile memoriei, cîte oare le vom reține, de care ne vom aduce aminte cu plăcere, uitînd deziluziile? Matei Vişniec şi Mirella Patureau vă propun un bilanţ teatral rapid al anului care se încheie.

Matei Vişniec: Mirella Patureau, e imposibil să trecem în revistă în detaliu întîlnirile anului teatral 2017. Vă propun să mergem așa dar pe idei, pe tendințe ce au marcat acest an teatral pe scenele franceze, cu cîteva exemple clare, deși alegerile noastre vor fi în mod fatal subiective.

Mirella Patureau: Să zicem așadar că vom lăsa deoparte un întreg capitol, cel al teatrului de divertisment sau de bulevard, întrucît există mai multe moduri de a face teatru și mai multe publicuri. Ce s-a întîmplat însă demn de atras atenția, dincolo de această poftă irepresibilă de inc și zburdălnicie? Să vorbim așa dar despre cîteva tendințe, evidente dealtfel de cîțiva ani încoace. În primul rînd aș cita aici dialogul sau sinteza teatru/cinema, dincolo de clasica traversare de frontiere între genuri, practicate de toate avangardele. Ilustrată de un tînăr regizor, Cyril Teste, despre care v-am vorbit deja, apropo de un spectacol ce era în același timp teatru și film pe cale să se facă sub ochii noștri, Nobody. De data asta l-am regăsit la Odéon, Atelierele Berthier, cu o adaptare după un film celebru, Festen, al danezului, Thomas Vinteberg din ciclul Dogmei.

M. V.:  Nu mai rezumăm subiectul, s-a jucat și la Teatrul Nottara multă vreme sub titlul Aniversarea, în regia lui Vlad Masaci și cu Alexandru Repan în rolul principal. Recent am văzut în cadrul Zilelor filmului românesc de la Paris, o altă adaptare, Aniversarea, semnată de regizorul Dan Chișu, larg inspirată de filmul danez.

M.P.:  Un detaliu, în filmul românesc, sexagenarul incestuos ce-și serba ziua era un fost ofițer de securitate. Și asta era crima ce trebuia denunțată. Ce era cel mai emoționant în film era apariția lui Mircea Albulescu, în ultimul său rol, dispărut puțin timp înainte de terminarea filmului. Revenind la spectacolul francez al lui Cyril Teste, ce era deosebit de interesant și reușit era confruntarea de mijloace, jocul între ecran și scenă:  acţiunea teatrală era continuu filmată de doi cameramani ce urmăreau personajele în spatele scenei, un soi de hors champs, în afara cadrului, care devenea însă cadrul veritabil al acțiunii. Performanța filmică, sau filmul live, crea astfel momente de coliziune ecran/scenă, mai subtile decît filmul danez, bazat pe energia și nervozitatea montajului.

M.V.: O confruntare teatru, cinema, într-adevăr evidentă de cîteva vreme, și accentuată de prezența sau utilizarea pe scenă din ce în ce mai largă a noilor tehnologii. Ce se întâmplă însă cînd teatrul revine la teatru, cred că avem și aici cîteva exemple semnificative, teatrul care se confruntă cu propria sa istorie, și nu mă gîndesc neapărat la reluări de texte clasice.

M.P.: Da, aveți dreptate, teatrul care se privește el însuși în oglindă și încearcă să se reinventeze. Mă gîndesc la regizori care rescriu mari texte, anunțînd că le recrează în tonul și spiritul actualității. Și în ultima vreme, victima lor preferată a fost Cehov. Nu este vorba de un fenomen metaliterar, adică fenomenul Cehov nu este recitit și interpretat la aceeași temperatură sau calitate, respectîndu-i laboratorul de creație. Căci, „Mașinăria Cehov”, ca să vă citez, este o mașină delicată.

În aceste spectacole recente, Cehov a devenit un soi de magazie de recuzită, sau de personaje, care seamană mai mult sau mai puțin cu originalul. Și ceea ce e mai rău, de o vulgaritate și banalitate demne de cele mai penibile pagini din Facebook. Ceea ce s-a întîmplat cu un spectacol de la Odéon, Théâtre de l’Europe, scena mare, Trei surori, montat de regizorul australian, Simon Stone, dar format în Europa. Pe bună dreptate, critica unui celebru cronicar francez se intitula Cele trei gagici (Les trois meufs), termen de argou, traducînd perfect nivelul de vulgaritate și banalizare ridicolă a versiunii propuse de autorul regizor, care a rescris de altfel textul pe bază de improvizații cu actorii.

Metodă folsită și de altă tînără regizoare, Julie Deliquet, care a trecut prin mașina de tocat texte două piese de Cehov, Ivanov și din nou Trei surori, reunite într-un colaj îndoielnic, Mélancolie(s), altă aluzie la Dogma cineaștilor danezi. Spectacol jucat la Théâtre de la Bastille, lucrat tot după metoda improvizațiilor colective în jurul personajelor și apoi încropite într-un text unic. Julie Deliquet a realizat pînă acum spectacole originale și interesanate, un Unchiul Vania la Théâtre du Vieux Colombier, în care a mai meșterit un pic la text, dar spectacolul, creat într-un spațiu bifrontal, beneficia de actorii Comediei Franceze, ceea ce nu era puțin ca atuu. Nu vreau să închei cu această deziluzie, căci nu poți fi dezamăgit  decît de cei la care te așteptai mai mult, deci voi mai aștepta.

M.V.: O altă tendință este tematica socială, angajată poltic. Niciodată nu s-a scris și jucat atîta despre problemele acute ale epocii. Și aș cita aici programul anunțat de dramaturgul libano-canadian Wajdi Mouawad, noul director al Teatrului de la Colline. Anul accesta printre autorii ce vor veni este așteptată și Alexandra Badea cu Point de non retour (Punctul fără întoarcere), despre generația lui mai 68, alături de Cîntecul păsării amfibie, de Wajdi Mouawad, ce a încheiat luna decembrie, o poveste despre război și labirintele memoriei.

M.P.: Nu întîmplător, unul din textele cele mai jucate de-a lungul Europei, a fost Migraaaanții, pe care l-ați scris aproape în acelaș timp cu primele naufragii tragice pe coastele europene. Și revenirea unui text ca Despre sexul femeii pe câmpul de luptă, din nefericire mereu actual în războaiele din Siria sau Irak. Pe acest fundal, ale unor spectacole ce traduc o neliniște și o revoltă la marginea disperării, aș nota prezența unui tînăr regizor, Vincent Macaigne, care a explodat pur și simplu scena franceză în stagiunea aceasta cu trei spectacole.

Surprinsese deja cu spectacole după texte clasice, pe care le-a busculat cu energie, Shakespeare sau Dostoieveski. Cu ultimele sale creații, text și spectacol, Sunt o țară, comedie burlescă și tragică a tinereții noastre trecute, Iată ce nu-ți voi spune niciodată, și în fine, În lipsă, ne catapultează într-o societate postapocaliptică, într-o dezordine totală ce începe în foaier și culminează pe scenă și în sală, o nebunie generală, cu furie și zgomot asurzitor, fumigene, proiecții stroboscopice, ingrediente de bază ale esteticii tînărului regizor. Spectacole "dezlănțuite” la Teatrul des Amandiers din Nanterre și continuate în Marea Hală de la Villette.

Este poate estetica unei societăți în criză. Un tumult, o energie nebună, contagioasă pînă la urmă, ca un strigăt de luptă al unui tineret dezlănțuit. Deocamdată pe scenă. Căci dacă teatrul nu poate schimba lumea, el își face o datorie și o onoare să-i ia pulsul.

 

694