Savatie Baştovoi: "Invăţăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat"

Chiar şi pentru cineva care cunoaşte bine peisajul uman şi social post-sovietic din Moldova lectura acestui roman poate fi un şoc. În orice caz, este imposibil să termini cartea fără să nu simţi un gust amar. De la primele rînduri cititorul înţelege că întîmplările narate de Savatie Baştovoi nu ţin de ficţiune, ci de o lume pe care o cunoaşte bine, pe care o observă şi pe care o "zugrăveşte" cu ajutorul cuvintelor, aşa cum alţii au pictat scene ale infernului pe ziduri de mănăstiri cu pensule şi culori.  

In centrul acestui roman se află două personaje cu destine dureroase: un handicapat, Karlic, şi prietenul său Serioja care îl împinge pe scaunul rulant. Ambii au crescut într-un orfelinat din care evadează sperînd într-o viaţă mai bună dar îi regăsim la sfîrşitul cărţii într-o puşcărie în urma unei condamnări pentru proxenitism.

Cele 200 de pagini ale romanului sunt tot atîtea ferestre care ni se deschid spre alte vieţi ratate. Nicolae este un copil abandonat de mamă, adoptat de bunică dar plasat şi el în respectivul orfelinat unde îl găseşte într-o bună zi moartea în condiţii teribile: şobolanii, simţindu-l fără viaţă în patul său, îi mănîncă buzele, nasul şi urechile. Piotr Kirilovici este directorul orfelinatului, omul care ascunde în pivniţa sa cutiile cu medicamente şi păturile primite de la Crucea Roşie. Medicamentele le-a vîndut iar păturile sunt bune ca să-şi protejeze borcanele cu murături. Leonea, şoferul orfelinatului şi Valera, prietenul său, primesc misiunea de a-i găsi pe cei doi fugari, Karlic şi Serioja, dar trag o beţie de pomină cu banii primiţi pentru benzină. Pe Eleonora, mama băiatului decedat în orfelinat, o găsim în Italia, măritată cu un domn mai în vîrstă, incapabilă să-şi asume rolul de mamă deşi, plină de mustrări de conştiinţă, îi scrie lui Nicolae într-un caiet în fiecare zi cîte o scrisoare, fără să i le trimită însă…

Că sunt victime (uneori din naştere) sau călăi (uneori inconştienţi) personajele lui Savatie Baştovoi par angrenate într-un fel de mecanică a răului. Nimeni nu se salvează, nimeni nu vede vreo speranţă. Remarc de altfel o anumită similitudine a acestui tip de naraţiune cu numeroasele filme pe teme sociale realizate în ultimii zece, cincisprezece ani în România: aceeaşi privire critică, aceeaşi atitudine lucidă.

Savatie Baştovoi alternează uneori stilul, să-i zicem literar, cu cel jurnalistic. Unele dintre frazele sale ţin de reportaj, ca şi cum, pentru un public neiniţiat, precum cel francez, el simte nevoia să fie mai explicativ. Iată un exemplu: "Dacă pretutindeni în lume justiţia trebuie să demonstreze vinovăţia cuiva, în Moldova este invers. Individul trebuie să aducă proba nevinovăţiei sale. Enorme sume de bani sunt cheltuite în procese care nu sunt decît nişte simulacre. Nu există familie moldovenească fără ca unul dintre membrii săi să nu fie în proces sau în puşcărie. Jumătate din populaţia ţării este sau a fost deţinută."  

"Invăţăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat" (titlul cu care a apărut cartea la Editura Cathisma din Chişinău în 2016)  este un roman extrem de acuzator, dar autorul, în momentele sale narative, nu adoptă nici o singură clipă rolul de judecător. Este ceea ce dă o enormă credibilitate şi valoare de document acestei cărţi. Într-un fel, Savatie Baştovoi pare să ne spună: "eu vă povestesc ceea ce am văzut şi ceea ce am trăit, iar de judecat să judece Dumnezeu, sau, de ce nu, dumneavoastră". Tot ceea ce povesteşte Baştovoi are ritm, precizie, şi un anume suspans.

La un moment dat el se amuză chiar dîndu-i o falsă speranţă cititorului, în capitolul în care un important post de televiziune află că un copil a murit şi a fost mîncat de şoareci în orfelinatul din oraşul L. Maşina mediatică se ambalează, pe durata cîtorva zeci de pagini aproape că începem să credem că presa va declanşa un mare scandal, ceva de natură să ducă la demascarea răului, la explozia acelei lumi fără lumină şi la apariţia alteia noi, mai justă. Speranţă inutilă, însă. În momentul în care o ştire şi mai senzaţională apare la orizont (vînzarea de către statul moldovean a unor avionane militare ruseşti din dotarea sa către americani) presa uită de bietul Nicolae mîncat de şobolani. Iar directorul orfelinatului respiră uşurat şi lucrurile… îşi reiau cursul normal.

Sigur, ar însemna să fim naivi ca să aştepăm vreun happy-end în lumea descrisă de Savatie Baştovoi. Ceea ce nu înseamnă că în cartea sa nu există şi momente de tandreţe sau de poezie, ca atunci cînd explică de exemplu cum trebuiesc prinşi, prăjiţi şi mîncaţi racii de rîu…

Savatie Baştovoi a mai publicat un roman la Editura Jacqueline Chambon, în 2012, este vorba de "Iepurii nu mor", tot în traducerea lui Laure Hinckel, şi are toate şansele să intre treptat în circuitul autorilor "gustaţi" de marele public francez. Îl consider de altfel pe Savatie Baştovoi ca fiind la fel de puternic şi interesant precum Andrei Kurkov, scriitor ucrainean de limbă rusă, care a avut un mare succes în Occident cu romanele sale.

Prestigioasa editură Jacqueline Chambon (care face parte din grupul Actes Sud) merită deasemenea toate elogiile şi chiar şi toată gratitudinea pentru efortul de a publica autori de limbă română şi de a încerca să-i pună faţă în faţă cu un public cît mai larg.

Un merit cu totul deosebit îi revine însă traducătoarei, Laure Hinckel, care ştie să "disciplineze" limba română (deseori vulcanică şi excesiv de poetică) transpunînd-o într-o franceză limpede şi armonioasă. Laure Hinckel captează cu fineţe linia stilistică a lui Savatie Baştovoi, iar uneori (metodă pe care a mai practicat-o) recurge chiar la cuvinte româneşti pentru a da mai multă "culoare" unor pasaje.

Laure Hinckel a promovat cu mult har şi pasiune literatura română în Franţa, iar noul roman publicat de Savatie Baştovoi este şi el o expresie a acestui talent de a transfera valori din română în franceză. Dar şi de a convinge editorii francezi că în spaţiul românesc există o literatură extrem de interesantă, de vie, de incitantă, de originală…