Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Peter Brook: 93 de ani şi o nouă montare

fr_nw_pkg_f24_brook_v2.jpg

Peter Brook în 2014
Peter Brook în 2014
Image source: 
credit foto: France 24

„The Prisoner” (Prizonierul) este titlul noului spectacol realizat de Peter Brook și Marie-Hélène Estienne, pe scena teatrului Bouffes du Nord din Paris, programat între 6 și 24 martie. O coproducție cu National Theatre din Londra, The Grotowski Institute și Theatre For A New Audience, New York. Urmează o serie de turnee, la Amsterdam, în mai multe orașe din Franța și, în toamna ce vine, la Londra, New-Haven și New York,

Matei Vișniec: Cînd în urmă cu trei ani, la cei 90 de ani ai săi, Peter Brook venea pe scena de la Bouffes du Nord cu un nou spectacol, Battlefield (Cîmpul de luptă), un soi de remake sau de urmare succinctă după de acum legendarul său spectacol cu epopeea indiană Mahabharata, presa sublinia vîrsta memorabilă a regizorului, sugerînd ca ar putea fi ultima sa bătălie teatrală. Emoția era evidentă. Un soi de portret al artistului la adînci bîtrîneți.

Peter Brook a împlinit pe 21 martie 93 de ani. Dar departe de a își încheia drumul în lumea teatrului, el revine în primăvara aceasta cu un spectacol nou, The Prisoner, jucat în engleză, limba sa maternă, dar și cea a actorilor din spectacol, din cele trei continente, Europa, Asia și Africa. Mirella Patureau ce ați regăsit în acest spectacol din estetica magică a teatrului care ne-a fermecat de atîtea decenii?

Mirella Patureau: Da, Peter Brook a împlinit 93 de ani. El este coleg de generație cu un alt mare regizor din peisajul teatral francez, Claude Régy, dar care a anunțat  acum doi ani, tot la 93 de ani, ca a semnat ultimul său spectacol. Comparațiile se opresc aici, de fapt, ceea ce aduce acest spectacol recent al lui Peter Brook, și nu doresc să spun ultimul, este mult mai important.

Trebuie să spun însă că alte spectacole ale sale, Flautul fermecat, în 2010  si apoi Costumul în 2012, m-au dezamăgit puțin, tonul părea obosit, fără splendoarea de altă dată. Aici însă, în Prizonierul, l-am regăsit pe Brook, cel din întotdeauna, într-o formulă extrem de simplă, de lejeră și extrem de liberă. Căci nu se teme să propună teme extrem de îndrăznețe sau complicate. În această poveste, cu iz de fabulă orientală, este vorba totuși de un dublu incest și de o crimă, apoi de iertare și de reziliență sau reconstrucție și împăcare cu sine. Suntem din nou undeva la marginea unei păduri misterioase, într-un ținut ce ar putea fi mitic, dacă nu ar fi vorba  în treacăt de avioane sau de o fată ce pleacă să facă studii de medicină.

Brook – textul și spectacolul sunt semnate împreună cu Marie-Hélène Estienne, colaboratoarea sa de ani de zile – bruiază puțin pistele, odinioară, la lumina mitului sau asăzi, problemele umane nu s-au schimbat. Spectacolul e deschis de un personaj, un călător occidental ce povestește despre o călătorie undeva într-o țară îndepartată, a faraway country, "capitala sa era magică, dar frumusețea sa nu era albă și parfumată, era de o frumusețte aspră și brună.

O frumusțe a lumii  de acolo, dură, cu zidurile și drumurile sale din pămînt, o asprime transcendată de elevația spirituală a locuitorilor săi." Acest călător ar putea fi Brook însuși care mărturisea într-un interview că, odinioară, călătorind în Afganistanul de dinainte de război, a întîlnit un om care ar putea fi personajul din piesă. Un om cu un prenume de profet biblic, Ezechil, care-i vorbește despre nepotul său, condamnat să trăiască singur, în fața unei închisori, pentru "a repara", spune Ezechil, o crimă cumplită. Maveso, nepotul și-a ucis tatăl pe care l-a surprins în pat cu sora sa de care era și el îndrăgostit. Iată crima și povestea la care se reduce această incursiune într-o lume între mit și realitate. Nu sunt ele, miturile noatre antice, pline de orori și răzbunări cumplite?

Matei Vișniec: Cum funcționează spectacolul, sau mai exact, cum devine această poveste fabulă artistică? Magia locului funcționează din nou de la bun început? Atmosfera magică a Teatrului Bouffes du Nord este proverbială, acest spațiu unic, al tuturor miturilor teatrale, sală ruină, martor al unui trecut splendid, unde vechiul și noul coexistă.

Mirella Patureau: Vă reamintesc, în căutarea unui spațiu de joc, Brook descoperă în 1971 acest fost teatru de varietăți, și fără să schimbe semnele trecutului, doruri și pereți stacojiii și scorojiți, gradene și două rănduri de balcoane, dar unde fotoliile sunt înlocuite cu bănci incomode de lemn, "îndulcite" de cîteva perne, pe care publcul se așează cîteodată pe jos, în jurul ariei de joc.

Scena devine așadar la același nivel cu sala, aria de joc circulară avansează către public. Decorul  redus la minimum cîteva crăci contorsionate de lemn, semnul pădurii misteriase, pietre și cîteva scînduri. Actorii nu au nevoie de mai mult. Au fost aleși toți după mai multe improvizații și stagii cu regizorul. În rolul lui Mavuso, un tînăr din Siri Lanka, Hiran Abeysekera, fragil și vibrînd ca o coardă întinsă de arc, e o revelație. Jocul e corporal, obiectele imaginare... Mavuso, prizonierul, e așezat "turcește"în fața publicului, privește fix către închisoarea imaginară din fața lui, publicul e de fapt închisoarea cu care se confruntă. Și are de parcurs un lung drum înăuntrul lui pentru a-și înțelege crima și a deveni liber.

Lumina, semnată de Philippe Vialatte, colaborator și el fidel al maestrului, se stinge lin și revine treptat, ritmînd zilele ce trec, timpul ce se scurge, și sala e prinsă și ea în această rostogolire domoală a naturii, a sensului ei secret. Un spectacol simplu în aparență, dar extrem de dens și de puternic.