«Mişcarea din 22 martie», scânteia revoltei din mai 1968

Pentru a înţelege contextul în care avea să «se coacă» şi să «explodeze» revolta studenţilor de la Nanterre, e nevoie să reamintim unde se află această universitate, cine studia acolo şi ce se preda acolo.

In urmă cu o jumătate de secol, ca să ajungi la universitatea Nanterre, trebuia să mergi pe jos un kilometru de la gara cea mai apropiată. Un kilometru printre magherniţe unde trăiau cei mai săraci dintre francezi şi imigranţi. Cum notează colegii noştri francezi de la RFI, «un contrast enorm cu ce se vede azi acolo când ieşi de la staţia de RER Nanterre Université : zgârie-norii de la Défense unde îşi au sediile cele mai mari firme multinaţionale».

Universitatea de la Nanterre, inaugurată în 1964, nu era complet gata în 1968. Instituţia se dorea însă una modernă şi experimentală; profesorii veneau în mare parte de la Sorbona şi mulţi dintre ei erau déjà cunoscuţi pentru dorinţa lor de a reforma învăţământul superior. Printre ei se număra celebrul sociolog Alain Touraine şi filosoful Paul Ricoeur, cel care avea să devină mentorul actualului preşedinte francez Emmanuel Macron.

La Nanterre, profesorii respectivi îşi propuseseră să insiste în trei direcţii. In primul rând, să dialogheze cu studenţii – în aceea vreme, aceştia nu erau încă reprezentaţi în consiliile universitare. In al doilea rând, se dorea o transformare a pedagogiei, cu un accent mai mare pe seminarii şi practică. In fine, în acest laborator care avea să fie Nanterre, s-a aplicat în Franţa pentru prima dată pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea, cu alte cuvinte, punerea în comun a ştiinţelor umane. La Nanterre, mulţi ani s-a insistat pe sociologie, etnologie şi lingvistică, tot atâtea domenii mai propice reflexiei şi dezbaterii politice decât dreptul sau matematica.

In anul universitar 1967-1968 erau înscrişi la Nanterre circa 11.000 de studenţi, o parte parizieni, alţii veniţi din suburbiile chic ale capitalei şi unii mult mai modeşti sau chiar străini precum germanul Daniel Cohn-Bendit. Majoritatea studenţilor nu erau politizaţi dar cei care era, formau o masă heteroclită şi uneori conflictuală – de la extrema dreaptă la extrema stângă, tot spectrul politic era reprezentat.

«Mişcarea din 22 martie», lansată de studenţii de stânga şi extrema stângă

«Mişcarea din 22 martie» a fost în primul rând o mişcare antiautoritară şi anticapitalistă. Se regăseau în rândul mişcării maoişti, troţkişti, situaţionişti şi libertari – printre aceştia din urmă se număra şi mediaticul Daniel Cohn-Bendit.

Totul a plecat pe 20 martie când, cu ocazia unei manifestaţii contra războiului din Vietnam, sediul băncii American Express din Paris este distrus de un grup de circa 300 de protestatari, în majoritate studenţi. 6 dintre ei vor fi arestaţi. Pe 22 martie, sute de tineri se reunesc la Nanterre şi decid să ocupe ultimul etaj al turnului universitar, acolo unde se afla sediul consiliului facultăţii, adică un loc simbolic, cel al puterii universitare de unde erau excluşi studenţii. Profitând de un moment de neatenţie al paznicilor, circa 150 de tineri urcă la etajul 8 al imobilului administrativ şi ocupă sala consiliului. Grupul este condus de Daniel Cohn-Bendit.

O comisie ad-hoc redactează un manifest anticapitalist care se termină cu o punere în gardă : «La fiecare etapă a represiunii vom riposta de o manieră tot mai radicală». Moţiunea este votată în cvasi-unanimitate iar ocuparea localului ia sfârşit pe la 2 noaptea când studenţii află că cei 6 militanţi arestaţi pe 20 au fost eliberaţi.

«Mişcarea din 22 martie» a luat naştere cu un an mai devreme

In martie 1967, zeci de studenţi decid de o manieră spontană să intre în căminul de fete. Trebuie ştiut că pe vremea aceea, studentele aveau voie să meargă în căminul băieţilor şi chiar sădoamră acolo dar nu şi invers. Băieţii decid deci să-şi facă singuri dreptate, să ceară egalitate. Decanul facultăţii, prost inspirat, cheamă poliţia – lucru şocant pentru că din Evul Mediu încoace, forţele de ordine nu au voie să intre în incinte universitare franceze. Un grup de circa 25 de studenţi reuşeşte să se baricadeze totuşi în căminul fetelor şi rezistă asaltului timp de o săptămână. Revolta se termină după ce direcţia universităţii le promite recalcitranţilor că nu vor fi sancţionaţi, lucru pe care bineînţeles nu-l respectă. Studenţii respectivi sunt excluşi din cămin. Timp de un an cei 25 îşi vor difuza ideile despre libertatea sexuală şi «nevrozele» pe care le induce lipsa acestei libertăţi.

In ianuarie 1968 are loc «incidentul de la piscină» cum avea să rămână în anale. Venit să inaugureze noua piscină a universităţii de la Nanterre, ministrul Tineretului şi al Sportului este interpelat de Daniel Cohn-Bendit. «Domnule ministru, am citit cartea Dvs. albă despre tineret. In 300 de pagini, nu am găsit niciun cuvânt despre problemele sexuale ale tinerilor». Ministrul îi răspunde deîndată pe acelaşi ton. «Dacă aveţi probleme de genul acesta, vă sugerez să vă aruncaţi în piscină». La care anarhistul Cohn-Bendit, în vârstă de doar 22 de ani, îi dă o ultimă replică ministrului. «Iată un răspuns demn de Tineretul hitlerist».

Nu e deci de mirare că pe lista revendicărilor manifestului din 22 martie 1968 să figureze din nou şi accesul băieţilor în căminul fetelor. Revendicările legate de libertatea sexuală au marcat aşadar şi ele «mişcarea din 22 martie» care la rândul ei va da imboldul evenimentelor din mai 1968. Lună în care slogane precum «Juisaţi fără limite» sau «Cu cât fac mai multă dragoste, cu atât am chef să fac revoluţie mai multă» aveau să împânzească tot Parisul...