Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Mara Dobrescu: «Francezii iubesc şcoala pianistică românească»

mara_dobrescu.jpg

Pianista Mara Dobrescu, stabilità la Paris de mai bine de 20 de ani
Pianista Mara Dobrescu, stabilità la Paris de mai bine de 20 de ani
Image source: 
maradobresco.com/Patrick Kedzia

Mara Dobrescu este pianistă. O solistă româno-franceză «de mare talent», spun criticii care nu au ezitat s-o elogieze în presa de specialitate. În vârstă de 42 de ani, ea s-a stabilit la Paris în 1996 unde a sosit cu o bursă de studii la Conservatorul naţional superior de muzică. Laureată a numeroase premii internaţionale, invitată să dea recitaluri în Franţa, România, Spania, Italia, Argentina şi chiar în Japonia, Mara Dobrescu s-a produs pe cele mai mari scene, inclusiv la Festivalul George Enescu din Bucureşti. Recent, pianista şi-a editat un nou CD, «Soleils de nuit», la casa de discuri Paraty.

«Imaginaţi-vă un tânăr care pleacă la 18-19 ani şi face 10 ani de studii într-o altă ţară. E perioada în care, orice tânăr îşi crează viaţa de viitor adult. Îţi cunoşti prietenii, eu mi-am cunoscut aşa viitorul soţ ... După aceea, eşti «ţinut» de aceste prietenii, de viaţa afectivă, care te fac să te reîntorci mai greu în cochilia care te aşteaptă acasă. Dar, niciodată nu mi s-a întâmplat să refuz chemarea acasă pentru un concert, că este caritabil, că este la Filarmonică sau la Festivalul Enescu (cum a fost la penultima ediţie). Chiar mi-ar plăcea să merg mai des în România unde aş spune că-mi sunt rădăcinile în timp ce, aici în Franţa, mi-au crescut aripile».

Cum v-aţi descurcat în Franţa, de unde spuneţi că vă vin aripile? Cum e viaţa unui muzician la Paris, oraş în care există o concurenţă acerbă?

«Concurenţa este într-adevăr enormă dar niciodată nu m-a preocupat acest aspect. Mi s-a părut întotdeauna că e loc sub soare pentru toată lumea. Cu cât au trecut anii, cu atât mi-am dat seama că esenţial este să rămâi fidel ţie însuţi pentru că asta este cel mai greu. De multe ori încercăm să facem, să fim, precum cei de lângă dar asta este o piedică pentru că trebuie să asculţi ce vrei tu să spui şi ce ai tu de adus, pentru că fiecare din noi avem ceva special».

Ce-i atrage pe pianiştii români la Paris? Avem impresia că sunt instrumentiştii români cei mai numeroşi aici...

«Probabil că foarte mulţi şi-au spus că este un spaţiu în care ne putem desfăşura. Într-adevăr, cred că francezii iubesc şcoala pianistică românească, suntem încurajaţi, suntem «bien accueilli» cum spun francezii. Eu, graţie cursurilor pe care le-am avut la Mozarteum la Salzburg şi la Darmstadt cu Hans Leygraf, aş fi putut, mi s-a propus, să merg în Germania ca să studiez. Pe atunci nu vorbeam încă limba germană dar eram déjà îndrăgostită de cultura şi limba franceză şi am ales deci să vin la Paris. Auzisem în plus că Gérard Frémy, profesorul cu care am lucrat, avea o adevărată pasiune pentru şcoala de pian românească, lucrase cu Neuhaus. Atunci mi-am zis: ce bine, cineva care totuşi are déjà o afecţiune pentru tinerii pianişti români. Aşa s-a făcut că am venit la Paris unde am reuşit să intru la conservator şi să lucrez cu Gérard Frémy timp de 3-4 ani de » zile».

Aţi publicat recent la Paris, la casa de discuri Paraty, un nou CD intitulat «Soleils de nuit». Care a fost geneza acestui disc?

«Este un proiect foarte personal care a venit încet-încet aşa cum amintirile se aştern în straturi. Acest disc s-a cristalizat puţin câte puţin graţie programelor pe care le-am cântat de-a lungul anilor. Idea de lumină în noapte mi-a apărut deodată ca o evidenţă. Eu, de când mă ştiu, am o pasiune pentru lumină şi pentru lipsa de lumină. Când eram mică, petreceam multe momente în care închideam ochii şi îmi plăcea să observ ce se întâmplă în afara pleoapelor, cum se schimbă lumina, cum devine roşie, verde, în toate culorile. Era un adevărat joc al meu. Apoi, pe vremea lui Ceauşescu, aveam tăierile de curent care, pentru mime, erau de fapt sursa unor momente magice, nu le trăiam deloc ca pe o frustrare. Mama venea cu lumânările, cu lampa cu gaz şi eu continuam să studiez dar se crea o stare ca dintr-o altă lume sau epocă. Pe mine asta mă inspira foarte mult şi aproape că aşteptam aceste momente. Mai târziu, venind la Paris, am căzut în admiraţia acestor lumini în noapte, Parisul care este atât de frumos iluminat – şi nu doar de sărbători ! Stau cu ochii mai mult pe sus ca să văd cum fiecare fereastră povesteşte ceva, e ca o privire a caselor. Aşa a venit ideea acestui disc în care traduc aceste lumini în muzică... »

Cu nişte piese heteroclite, cu nişte compozitori diverşi – unii foarte cunoscuţi, alţii mult mai puţin...

«Asta şi era ideea: ca acest disc să fie de fapt un voiaj, ascultătorii să poată descoperi lucrări mai puţin cunoscute. Mă bucură totodată că în acest disc apare Nocturna lui Dinu Lipatti dedicată Clarei Haskil. Pe de altă parte, cânt foarte multă muzică contemporană : Philippe Hersant, cu care am lucrat de curând, Oscar Strasnoy, etc. Și la sfârşit, termin cu lucrarea lui George Enescu «Carillon nocturne», o lucrare absolut extraordinară. După fiecare concert în care am interpretat-o, lumea venea la mine şi îmi spunea : «Dar de unde apare această muzică extraordinară? Nu am mai auzit-o. Parcă sunt clopote în pian». Termin cu lucrarea aceasta pentru că după aceea nu vedeam ce altceva aş putea aduce. E ca un fel de semn de la revedere... »

Interviu cu pianista Mara Dobrescu
2453