Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (132) : Des gares și despre viață în general

Se știe de când lumea și pământul că le hasard fait bien les choses. Pour preuve, au moment où il me faut rédiger cette chronique, je tombe dans mes lectures sur un passage de Proust où il est question de gares, în chiar momentul în care Franța fierbe și se agită cu privire la statutul căilor ferate care, selon les directives européennes, trebuiesc privatizate, ceea ce paște și CFR-ul ca să fim și noi, nu-i așa ? sincroni cu post-modernitatea timpului nostru de azi, ca să mă exprim sincron cu post-modernitatea timpului meu.

Europa tehnocrată, avansată și economic luminată cere la supression des petites lignes, peu rentables, qui relient les petites localités et le « badéa Guéorgué » n-are decât să-și ia mașină mică – rien à voir avec celle de Ionică, Mărioara lui nenicu, măi măi ! E poate bine, în orice caz mai profitabil, ca vacile să se ocupe de producția de lapte degresat și să nu mai caște gura la cum trece trenul. A la rigueur, les associations régionales pourront exploiter au bénéfice des touristes ces petites lignes défuntes prenant exemple sur Le Train des Mouettes qui circule de Saujon à la Tremblade à travers les marais de la Seudre, după pilda trenului care circulă în duminicile de vară de la Puget-Théniers la Annot.

Nemaifiind trenuri – à part ceux qui relient les grands centres urbains à une vitesse digne de nos ordinateurs les plus performants ! nemaifiind trenuri regionale, spuneam, n-or să mai fie nici gări. E la mintea cocoșului, et cette fois-ci le coq (gaulois, pour vous faire plaisir), le coq a tout à fait raison. Du moins du point de vue des poules qui feraient mieux de s’occuper de leurs oeufs au calibrage éuropéen, în loc să se uite la cum trece trenul, luându-se drept vaci. De altfel gărilor rămase din vremea când trenurile îi duceau pe Gheorghe și pe Ionică de ici colo și nu din capitală-n capitală, gărilor de altădată parcă le e rușine de ce sunt.

Regardez-moi celle de Strasbourg qui s’est enveloppée pudiquement d’un fuseau de verre pour cacher ses colifichets de pierre de la fin du XIXe siècle. Monument istoric, și neputând fi, deci, dărmată, gara veche trebuia cel puțin ascunsă sub o pelincă de plexiglas. Așa, anonimă ca un aeroport internațional, gara Strasbourg poate în sfârșit rivaliza avec celle d’Avignon TGV, une sorte de saucisse en  pyrex. Ici, le chemin de fer avait tellement honte de la gare ancienne, cu creneluri și balustre, încât s-a dus să-și construiască una nouă departe de oraș, loin de ces anticailles de brocante qui sont le Palais des papes ou la rue avec canal des Tanneurs.

Gara de la Agen i-a călcat pe urme și și-a dosit arcadele și cele trei frontoane în spatele unor zăbrele proptite pe niște prepelece coiffés d’un voile en une pâte transparente à laquelle la poussière offre un éclat boueux… Bref, à Strasbourg, Agen, Avignon, Marne la vallée ou Nantes vous avez le privilège de vous sentir à Hong Kong, à Amsterdam Schiphol ou à Denver Colorado…

A leur façon ces gares post-modernes si différentes et qui se ressemblent toutes, ca să mă întorc la Proust, nu mai sunt acea emblemă a unui loc care-și poartă gara, așa cum își duce numele și care dă locuitorilor din preajma ei o identitate. Curând, mi-e frică, uniforma mondialistă din oțel și sticlă a celui mai bun raport calitate-preț va șterge cu buretele modernității ogivele gotice ale gării de la Iași, prichiciurile cu flori de pe bârnele terasei dinspre peron a gării de la Ineu, clădirea asimetrică din piatră și cărămidă a gării de la Poiana Țapului, gara albă cu tivuri roșii de la Paimpol, les boiseries bleues de la gare de Fréjus, la gare en forme de villa d’Epinay.

Modernité oblige : la gare Les Brotteaux de Lyon, d’une élégance rare, elle aussi classée, aujourd’hui désaffectée, abrite une brasserie și Lyon își primește pasagerii în noua gară Part-Dieu, un fel de hală de uzină care îți dă senzația că gazda e în salopetă și tocmai repară o țeavă la bucătărie, o țeavă prin care curg bani și aur, dar tot o lucrare de tinichigerie.

Numai că, dacă Proust are dreptate și gara, ca și numele locului ajuns la noi din vechime, poartă individualitatea, unică, mitică, elaborată timp de secole, a unei așezări, atunci uniformitatea pe care ne-o propune ceea ce numim azi modernitatea de după post-modernitate, e un drum spre moarte. Vous auriez peut-être appris, vous aussi, à l’école, que la vie est faite d’échanges entre entités distinctes et que la disparition des différences entraîne la mort de l’organisme.

Peut-être que ceux qui se battent pour soustraire les chemins de fer à la logique des technocrates de Bruxelles, nu sunt neapărat niște paseiști retrograzi ci, au contraire, les seuls qui œuvrent pour l’avenir, pentru că numai salvând gara „comuna Mocrea” – unde nici nu opreau toate trenurile de pe linia Arad-Brad – mai putem salva cea mai amenințată cu dispariția specie de pe glob, anume omul.