Funcţionarii francezi, din nou în grevă şi în stradă

Nemulţumirea sindicatelor este axată pe 3-4 chestiuni-cheie. In primul rând, salariile. Funcţionarilor francezi li s-au îngheţat salariile în 2010 timp de 6 ani. In 2016 şi 2017, indicele lor – care serveşte ca bază de calcul pentru salarii – a crescut apoi de fiecare dată cu 0,6%. Pentru 2018 şi 2019, guvernul a decis să îngheţe însă din nou acest indice salarial, lucru care nu a fost apreciat de funcţionari. Trebuie însă precizat că indicele este doar un element printre altele care contribuie la stabilirea salariului. Mai intră în calcul vechimea, primele, promovările, etc.

A doua supărare a angajaţilor din sectorul public vine de la reinstaurarea zilei de carenţă în caz de boală. Această zi, care nu este plătită deci, a fost instaurată de Nicolas Sarkozy în 2012 şi apoi a fost suprimată de François Hollande doi ani mai târziu. Actualii deputaţi au votat însă reintroducerea acestei zile de carenţă pentru funcţionari, o zi deci din concediul medical care nu va fi plătită. Precizăm că în sectorul privat francez, sunt impuse trei zile de carenţă dar patronii compensează adesea aceastăpierdere a salariului. Guvernanţii de acum justifică această zi de carenţă pentru a combate micro-absenteismul care nu doar că dezorganizează serviciile dar şi costă anual 170 de milioane de euro.

Al treilea motiv care-i supără pe funcţionari sunt efectivele lor şi reforma statului prevăzută de guvernarea actuală. Executivul a prevăzut ca până în 2022 să suprime 120.000 de posturi – din cele 5,7 milioane câte există actualmente - lucru care ar putea reduce cheltuielile cu trei puncte din PIB. In aceeaşi optică, guvernul ar vrea să mărească numărul contractualilor din sectorl public. Astăzi, circa 20% din angajaţii din sectorul public sunt contractuali, deci nu funcţionari.

In fine, pe un plan mai general şi filosofic, sindicatele se mobilizează pentru a apăra un subiect de societate şi anume servicii publice de calitate şi valorile pe care le încarnează : laicitate, egalitate, gratuitate, independenţă şi solidaritate.

Cum remarcă ziarul Le Monde, «în faţa unui guvern inflexibil – secretarul de stat însărcinat cu Funcţiunea publică a repetat că guvernul nu va ceda în dosarul reformei Statului chiar dacă va accepta unele ajustări – arma inconturnabilă rămâne greva şi manifestaţia».

Problema este că de asceastă dată mobilizarea pare să fi fost mai slabă decât era prevăzut. Rata greviştilor, în funcţie de sectorul de activitate – învăţământ, transporturi, sănătate, etc – a oscilat undeva între 5 şi 15%. La cele peste 130 de manifestaţii organizate în toată ţara, au venit mai puţin oameni decât în luna martie, la precedenta zi de greve şi proteste stradale când ieşiseră la marşuri circa 320.000 de funcţionari.

Sindicatele, în ciuda ineditei lor unităţi de acum - pentru prima dată de 8 ani, principalii lideri au protestat umăr la umăr – au probleme tot mai mari ca să adune mase populare în stradă. Să nu uităm anul 2010 când, în funcţie de surse, ieşiseră contra reformei pensiilor dorită – şi impusă – de Nicolas Sarkozy, între 1,5 şi 3,5 milioane de oameni în stradă. Niciodată de atunci încoace, nu au mai protestat atâţia oameni în Franţa. In fapt, diminuarea cortegiilor manifestanţilor s-a remarcat din anul 2000 încoace, de când, cu rare excepţii, diversele guverne au ales să nu dea înapoi în faţa protestatarilor.