Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Populismul în format “commedia dell’arte”

italia_5.jpg

Matteo Salvini, lider al Ligii, si Luigi Di Maio, sef al Miscarii 5 Stele
Matteo Salvini, lider al Ligii, si Luigi Di Maio, sef al Miscarii 5 Stele
Image source: 
Credit foto: REUTERS/Max Rossi/File Photo

Evoluţia scenei politice italiene suscită nelinişte la Bruxelles şi în majoritatea capitalelor europene. Franţa în special constată că propunerile pe care le-a avansat în materie de construcţie europeană, prin vocea şi dinamismul preşedintelui Emmanuel Macron, ar putea fi frînate de noua coaliţie guvernamentală din Italia.

"Emmanuel Macron se dorea arhitect al Europei, dar s-ar putea să fie obligat, ca şi predecesorii săi, să accepte doar rolul de pompier în faţa unor noi crize." Iată o frază care sintetizează neliniştile Parisului, frază pronunţată de un specialist în chestiunile europene, universitarul Yves Bertoncini, citat de cotidianul Le Monde.

Aflat, pe data de 17 mai, la Sofia, pentru summit-ul european legat de Balcani, şeful statului francez a comentat în felul următor coaliţia populiştilor de stînga cu populiştii de dreapta din Italia: "Trebuie să acceptăm ceea ce decid popoarele". Si tot el a adăugat: "Franţa va face tot ce îi stă în putinţă pentru a coopera cu partenerii şi prietenii săi."

Ceva mai vehement a fost ministrul francez al economiei, Bruno Le Maire, care declara următoarele pe data de 20 mai, pe postul de radio Europe 1: "Dacă noul guvern italian îşi asumă riscul de a nu-şi respecta angajamentele privind datoria publică şi deficitul, precum şi în ce priveşte asanarea sistemului bancar, întreaga stabilitate financiară a zonei euro va fi ameninţată." Avertisment care a primit următoarea replică de la Matteo Salvini: "Francezii să se ocupe de Franţa şi să nu-şi bage nasul în afacerile altora".

Un răspuns care ar putea poate să mulţumească electoratul populist din Italia, dar în nici un caz pe pro-europenii (din ce în ce mai puţini dar totuşi majoritari) din Uniunea Europeană. După ieşirea Marii Britanii din Uniune, după criza catalană, după succesul electoral al unor partide populiste şi de extremă dreapta în ţări precum Germania, Austria sau Olanda, după fronda deschisă a unor ţări din Europa centrală şi de răsărit faţă de politica migratorie a Bruxelles-ului, ceea ce se întîmplă în prezent în Italia înseamnă un salt în necunoscut. Un salt periculos pentru edificiul european.

Mulţi comentatori afirmă însă că această coaliţie împotriva naturii din Italia nu poate să dureze. Pentru francezi, de exemplu, ar fi de neimaginat ca Frontul Naţional, formaţiune de extrema dreaptă, să se coalizeze într-o bună zi cu radicalii de stînga ai lui Jean-Luc Mélenchon, deci cu "Franţa nesupusă", pentru a guverna. Populiştii de stînga şi populiştii de dreapta au, fără îndoială, o mică platformă comună, în măsura în care ambii detestă aşa-zisul “sistem”, elitele şi aşa-zisa “aroganţă” a Bruxelles-ului. Pe alte paliere însă ei nu se întîlnesc şi este greu de imaginat cum ar putea guverna împreună. Decît dacă, nu cumva, ne aflăm într-un moment de deraiere generală în lumea occidentală, pe fondul unei epuizări, care nu a fost bine evaluată, a încrederii europenilor în democraţie şi în liberalism.

Un cercetător cu prenume francez şi cu nume italian, Gilles Ivaldi, semnează un articol în Le Monde şi încearcă să liniştească opinia publică. Populismul, spune el, “este un fenomen prea eterogen”, nu trebuie să vedem în Italia, acum, prefigurarea unui viitor model nefast în Europa. Reacţiile la internaţionalizarea societăţilor, mai scrie Gilles Ivaldi, sunt mult prea diverse, “iar populismele de stînga şi de dreapta rămîn profund polarizate din punct de vedere ideologic, sociologic şi geografic”. El nu neagă însă existenţa, evidentă de alfel, a unei spaţiu politic în plină reconfigurare, din care partidele tradiţionale sunt expulzate…

Și mai e ceva: Italia este ţara unor spectacole politice cu totul speciale, este ţara în care s-a născut “commedia dell’arte”… Poate că noul episod politic de la Roma este mai degrabă efectul unei predilecţii a italienilor pentru teatralizarea politicii decît expresia unei dorinţe profunde de a se opune Europei.