Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cînd festivalul de la Sibiu începe… cu o trupă japoneză la Paris

japonia.jpg

Compania 1980 Ichikyu-Hachimaru - "Balada lui Narayama"
Compania 1980 Ichikyu-Hachimaru - "Balada lui Narayama"
Image source: 
credit foto: Compania 1980 Japnonia

Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu, ajuns la a 25-a ediţie,  a devenit un veritabil pelerinaj artistic internaţional, cu companii venite de pe toate continentele. De pe continentul asiatiac, Japonia este ţara cel mai des şi cel mai intens reprezentată. In drum spre Sibiu, o companie japoneză care şi-a luat denumirea anului în care a fost înfiinţată, 1980, a făcut o escală la Paris şi şi-a prezentat de două ori spectacolul, marţi 5 şi miercuri 6 iunie, la Cetatea Internaţională Universitarră din capitala Franţei. Putem spune într-un fel că Festivalul de la Sibiu a început la… Paris. Matei Vişniec a fost prezent la prima reprezentaţie şi a venit cu impresii şi cu… sunete.

"Dovada!" se intitulează acest tulburător spectacol, o adapare după o nuvelă celebră, "Balada lui Narayama" scrisă de Shichiro Fukazawa în 1956. Ceea ce poveşte acest scriitor, născut în 1914, dispărut la vîrsta de 74 de ani, a impresionat mai multe generaţii de cititori şi de artişti. "Balada lui Narayama" este povestea unui sat japonez care, din timpuri imemoriale, se debarasează sistematic de bătrînii săi. Imediat ce ajung la vîrsta de 70 de ani, bătrînii satului sunt duşi pe un munte şi abandonaţi acolo în "mîinile zeilor". Un întreg ritual însoţeşte aceste plecări, pe care unii bătrîni le acceptă dar alţii nu. Această poveste a fost ecranizată de două ori, iar una dintre ecranizări, semnată de Shohei Imamura a primit la Festivalul de la Cannes, în 1983, marele premiu, "La palme d’or".

Trupa japoneză care a venit la Paris şi merge şi la Sibiu cu propria ei adaptare după nuvela lui Shishiro Fukazawa a lucrat sub bagheta unui mare regizor şi profesor de teatru japonez, Yukio Sekiya. El este iniţiatorul unei metode de lucru originală, bazată pe un fel simplitate a abordării dar pe o mare intensitate interioară. Decorurile sunt minime şi funcţionează ca nişte simboluri. Aproape toţi actorii sunt îmbrăcaţi la fel. Si de fapt ei evoluează ca o corală care aduce în faţa publicului o dilemă existenţială…

Personal consider că acest spectacol este o veritabilă bijuterie. Prin sunet, culoare, lumină, gest, cuvînt, incantaţii el ne transportă în acea lume crudă, dar în care regulile nu pot fi transgresate.  Două personaje ies în special în evidenţă, doi locuitori ai satului, un bărbat şi o femeie ajunşi la vîrsta fatidică, şi care afişează atitudini diferite faţă de obligaţia de a accepta moartea voluntară. Ambele personaje sunt magistral interpretate, impresionează prin gama de sentimente afişate. Bătrînul (jucat cu imens dramatism de Yoshiyuki SHIBATA) ar vrea să-şi amîne plecarea pe muntele sacru, de fapt ar vrea să mai trăiască. Iar cînd este luat cu forţa de fiul său şi dus pe vîrful muntelui se opune din răsputeri, se revoltă aproape împotriva respectivei tradiţii. Asistăm la un fel de luptă între fiu şi tată, iar pînă la urmă tatăl este împins în prăpastie pentru că, nu-i aşa, tradiţia este tradiţie…

Cu totul altfel se comportă celălalt personaj să-i zicem principal, femeia bătrînă (interpretată subtil de Chiaki MIZUI) care nu se teme de moarte şi încearcă prin toate mijloacele să-şi organizeze plecarea astfel încă să nu fie o traumă pentru familie şi mai ales pentru nepoţica ei. Fiul femeii bătrîne (jucat de un alt actor de mare clasă, Ippo FUJIKAWA) îşi duce la împlinire misiunea cu o enormă durere… Îi propune mamei sale să mai rămîne un an în mijlocul familiei, ceea ce bătrîna refuză. Tradiţia este tradiţie, regulile sunt sfinte. Această forţă interioară, această seninătate în faţa sacrificului vor fi răsplătite pentru că imediat ce bătrîna ajunge pe munte începe să ningă, ceea ce înţelegem că va simplifica "trecerea", bătrîna va muri contemplînd frumuseţea momentului, spre disperarea fiului care este îndemnat să plece fără să mai privească în urma lui.

Grupul de actori, în număr de 16, de vîrste diferite, funcţionează într-o simbioză perfectă cu subiectul şi într-o complicitate artistică evidentă. Cu mijloace scenografice minime (cîteva cuburi modulare, cîteva crenguţe de copac, cîteva bucăţi de sfoară) acest ansamblu de actori-cîntăreţi-dansatori povesteşte totul cu un fel de energie interioară care aproape că nu mai cere traducerea textului. Spectacolul este subtitrat, dar imaginile sunt atît de puternice încît aproape că ne putem lipsi de traducere. Expresiile corporale, coregrafia, înalta şcoală actoricească a celor care interpretează personajele principale (dar şi secundare), atmosfera care se degajă şi dramatismul poveştii îl cuceresc imediat pe spectator şi îl lasă apoi pe cît de încîntat pe atît de tulburat.

658