Le Monde: "Iliberalismul, acolo unde se prăbuşeşte democraţia"

Le Monde începe prin a ne reaminti când şi unde a apărut acest concept în discursul public. "Iulie 2014. Premierul Ungariei, Viktor Orban, ţine un discurs la Băile Tuşnad. In faţa partizanilor săi, promotorul revoluţiei naţionale ungare revendică sus şi tare un cuvânt ce miroase a tentaţie autoritară: iliberalismul. "Noul stat pe care-l construim în Ungaria nu este nici un stat-naţiune, nici un stat liberal, nici un stat-providenţă. Este un stat iliberal", proclamă atunci Orban".

La prima vedere, noţiunea de "democraţie iliberală" este paradoxală. Dintotdeauna, cel puţin în Occident, democraţia a rimat cu liberalismul constituţional. Separarea puterilor, independenţa justiţiei, apărarea libertăţii de expresie: liberalismul politic a militat tot timpul pentru controlul puterilor şi egalitatea în faţa legii.

In Europa, democraţia electorală şi liberalismul politic au mers adesea împreună. Astăzi însă, dacă anumiţi lideri din Europa centrală acceptă libera competiţie în urne, ei s-ar lipsi lesne de libertăţile publice. "Polonia şi Ungaria au mers foarte departe în această logică. Liderii celor două state, cert, au fost alesi democratic, dar ei încearcă acum să fragilizeze Curţile constituţionale, să repună în cauză independenţa magistraturii, să limiteze libertatea audiovizualului public şi să pună la pas administraţia" spune cercetătorul Jacques Rupnik ziarului Le Monde.

Democraţiile iliberale se feresc să respingă frontal principiile fondatoare ale democraţiei; ele preferă să le golească de conţinut

Pentru a caracteriza această zonă gri care separă regimurile autoritare de democraţiile liberale, eseistul american Fareed Zakaria a inventat la sfârşitul anilor '90 termenul de "democraţie iliberală". Principalele figuri ale acestei contra-revoluţii "iliberale" erau pe atunci rusul Boris Ielţân şi argentinianul Carlos Menem. In eseul să care trecea în revistă larga gamă de democraţii iliberale, Zakaria cita încă din 1998 şi România.

Două decenii mai târziu, galaxia iliberală s-a extins iar în Europa, Polonia şi Ungaria au devenit vârfurile de lance ale mişcării. Există însă şi alte state gata să facă pasul, notează Le Monde fără să spună însă care ar fi ele. Aceste democraţii iliberale, intrate între timp în Uniunea europeană, se feresc să respingă frontal principiile fondatoare ale democraţiei, aşa cum o fac totalitarismele sau dictaturile. Ele preferă să le golească de conţinut.

In aceste regimuri hibride, care nu sunt deci nici autocraţii şi nici democraţii liberale, prima şi singura sursă a legitimităţii politice este votul. Ungurul Viktor Orban şi polonezul Jaroslaw Kaczynski estimează că odată aleşi, ei deţin monopolul reprezentării poporului. Acest cult al suveranităţii populare dă însă acestor noi regimuri o tonalitate cu desăvârşire populistă.

De unde şi întrebarea: oare aceste democraţii iliberale mai fac parte din clubul democraţiilor? Experţii şi politologii interogaţi de Le Monde tind să răspundă negativ întrucât aceste regimuri nu respectă nici libertăţile politice şi nici drepturile individuale. Si atunci cum să le numim? Aceeaşi analişti citaţi de ziarul francez propun fie "pseudodemocraţii" fie "neoliberali autoritari".