Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Imigraţia: două Europe în conflict de viziuni

italy-migrants_0.jpg

Imigranti pe coastele siciliene în ianuarie 2015
Imigranti pe coastele siciliene în ianuarie 2015
Image source: 
Credit foto: REUTERS/Antonio Parrinello

În timp ce Emmanuel Macron discuta, marţi 19 iunie, cu Angela Merkel despre Europa şi despre imigraţie, un alt summit se derula la Budapesta, unde şi-au dat întîlnire premierii din Ungaria, Austria, Polonia, Cehia şi Slovacia. Două reuniuni şi două viziuni diferite despre Europa, într-un context de criză migratorie şi de „proces de descompunere a Europei”, cum declara recent ministrul francez de finanţe, Bruno Le Maire. Europenii plătesc acum preţul unei inerţii care durează de douăzeci de ani în materie de imigraţie, arată, în Franţa, cotidianul Le Monde. Ce soluţii se conturează la orizont pe fondul a două concepţii total diferite despre cum ar trebui să arate lumea?

Pentru unii observatori ceea ce vor încerca europenii, în contextul consiliului european de la sfîrşitul acestei luni, este de a înăspri condiţiile de primire a migranţilor dar şi de a salva aparenţele ideologice. În Germania în special cancelara Angela Merkel nu are de ales. Ministrul ei de interne i-a dat un fel de ultimatum pentru a spune „stop” imigraţiei, iar în caz contrar coaliţia se destramă şi probabil că acest lucru va însemna sfîrşitul carierei politice a doamnei Merkel.

Un alt tip de ultimatum vine şi dinspre ţările care nu vor imigranţi şi nici politica de cote propusă de Bruxelles. Austria, care a primit masiv imigranţi, consideră că nu mai poate integra noi veniţi. Iar Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia şi Polonia pur şi simplu nu vor să devină nişte gigantice "tabere de imigranţi", ca să reiau o expresie folosită de preşedintele Donald Trump în Statele Unite.

Aceste ţări din Europa centrală şi de răsărit recurg în prezent la o serie întreagă de argumente de ordin legal, istoric şi filozofic pentru a-şi apăra poziţia. Dreptul la continuitate istorică, dreptul unui popor de a rămîne el însuşi, refuzul de a deveni străin în propria ţară, aspiraţia profundă de a avea o identitate, teama de insecuritate culturală... sunt tot atîtea concepte şi argumente care intră astăzi, fără complexele de ieri, în confruntarea de idei. De notat că şi în Franţa dreapta conservatoare a adoptat un slogan în aceelaşi spirit, formulat cam aşa: „pentru ca Franţa să rămînă Franţa”.

În faţa acestor nelinişti, răzvrătiri ideologice şi mişcări (aş spune de rezistenţă) se află teoria dominantă care s-a încrustat în spirite după al doilea război mondial. O viziune vehiculată masiv de mişcările de stînga, în virtutea căreia naţionalismul înseamnă război. Ea se poate rezuma cam aşa: pentru ca Europa să nu mai trăiască momentele de coşmar ale primului şi ale celui de-ai doilea război mondial, popoarele europene trebuie să accepte multiculturalismul, amestecul cu alte naţii, deschiderea spre alte culturi, toleranţa faţă de străini, renunţarea la suveranitate şi la identitatea „strîmtă”, evoluţia spre o lume globală în care modernitatea înseamnă un nou statut identitar, mai puţină memorie şi mai mult viitor, mai puţin ataşament faţă de tradiţii şi mai mult apetit pentru o osmoză generală, pentru ideea de popor planetar.

Poate că aceste idei au venit prea repede peste popoarele Europei, sau poate că ele se izbesc acum de o rezistenţă psihologică, instinctivă a europenilor. Greu de spus, dar este limpede că atît în Europa cît şi în Statele Unite ideea de dezrădăcinare totală şi-a pierdut puterea de fascinaţie.

Într-un articol publicat în Le Figaro, filozoful Renaud Girard consideră că Europa comite greşeli grave care fac jocul traficanţilor de fiinţe vii şi stimulează industria imigraţiei. Fără să vrea, organizaţiile neguvernamentale participă la acest trafic şi chiar la destabilizarea unor ţări africane, de unde tinerii fug în masă în loc să contribuie la dezvoltarea propriilor ţări.

Citez din articolul filozofului francez: „În anii 1950 şi 1960 popoarele europene s-au exprimat pe calea urnelor pentru a acepta independenţa fostelor colonii. În schimb, popoarele europene nu au fost niciodată consultate în mod democratic în privinţa imigraţiei, care este fenomenul social cel mai important pe care îl cunosc de la al doilea război mondial încoace. Trebuie să oprim de urgenţă incitarea iresponsabilă la imigraţie, pentru că altfel vom sărăci din punct de vedere uman Africa şi vom distruge această Europă liberală construită cu greu în ultimii 70 de ani.”

Poate că din punctul de vedere al stîngii moderniste şi globalizante aceste cuvinte sunt expresia unei forme de xenofobie. Ele conţin însă cel puţin un element de bun simţ: o Europă liberală distrusă nu va mai putea ajuta pe nimeni, nici Africa şi nici pe sine însăşi. Spre bucuria altor puteri care stau la pîndă, şi care nu au aceste angoase filozofice, precum China, Rusia sau Turcia.