Europa şi şocul demografic african

Un şef de stat sau un lider politic trebuie să aibe multe calităţi, dar mai ales una este absolut necesară ca să poată fi reţinută de istorie: să aibă reflexul de a anticipa. De unde şi întrebarea: cîţi dintre liderii politici europeni din ultimele trei decenii au prevăzut că Europa va încasa la un moment dat un teribil şoc seismic, şi anume cel al demografiei explozive africane? Cum demografia este o ştiinţă care se bazează pe cifre, şi cum are tendinţa de a fi o disciplină care nici nu minte dar nici nu iartă, campionii gîndirii politice corecte au detestat-o. Si mai grav, au ascuns, prin omisiune în general, informaţii care ar fi fost de natură să neliniştească de multă vreme opinia publică europeană dar şi mediile politice, economice, culturale…

Un filozof francez care nu se angoasează în faţa falselor angelisme doctrinale şi umaniste, Renaud Girard, furnizează în Le Figaro cîteva astfel de cifre elocvente. In anii 60 ai secolului trecut, cînd ţările africane îşi obţineau idependenţa, populaţia Africii era cam de 250 de milioane de oameni, deci mai mică decît cea a Europei. În prezent, însă, o Europă care numără 800 de milioane de persoane se află în faţa unei explozii demografice africane fără precedent: un miliard două sute cincizeci de milioane de oameni în prezent, cifră care se va dubla la orizontul anului 2050.

Iar acum vine întrebarea: ce va face această populaţie tînără, cu o anumită poftă de viaţă, care în plus vorbeşte franceza şi engleza (limbi prin care se înţeleg numeroasele etnii africane). Ei bine, răspunsul este clar: în absenţa unui miracol economic în propriile lor ţări, aceste milioane de tineri vor încerca să ajungă în emisfera nordică, în Statele Unite, Canada, Europa, şi, eventual, în unele ţări prospere din Asia…

Renaud Girard constată însă că Africa este ea însăşi nepregătită să le ofere o viaţă decentă acestor tineri. Citez din articolul său: “Nici producţia agricolă, nici infrastructurile, nici urbanizarea, nici şcolarizarea, nici crearea de locuri de muncă durabile pentru tineri nu ţin pasul cu evoluţia demografică”. Paradoxurile sunt enorme şi numeroase cînd vine vorba de presiunea demografică africană. După decolonizare au fost lansate programe de cooperare tehnică, de dezvoltare, dar asistenţă, şi aşa mai departe. Rezultatul lor este mult sub ceea ce ar fi trebuit să se producă. Culmea este, spune Renaud Girard, că mulţi dintre tinerii imigranţi provin din ţări fabulos de bogate în resurse, care au fost prost gestionate. Este cazul Nigeriei care în 1960 avea 34 de milioane de locuitori, deci mai puţin ca Franţa, iar acum are 200 de milioane, deci de trei ori mai mult decît Franţa.

Capacitatea de anticipare a liderilor politici europeni a fost deci, îmi pare rău că trebuie să utilizez acest termen, nulă. Deşi tentative spectaculoase s-au produs. Fostul preşedinte Nicolas Sarkozy, astăzi înnămolit în tot felul de scandaluri şi anchete, a avut în 2007 o idee luminoasă: a propus crearea unei Uniuni a Mediteranei, pentru dezvoltarea unui spaţiu de prosperitate comun.

La ora aceea Germania s-a considerat lăsată înafara jocului geopolitic francez şi a protestat, drept pentru care Parisul şi-a rebotezat iniţiativa, ea devenind o Uniune pentru Mediterana. Criza economică din 2008 din lumea occidentală şi revoluţiile din lumea arabă au ruinat atunci acest proiect. Dar fără o astfel de viziune, de prosperitate pentru toţi, asociată cu un control al demografiei africane, nimic bun nu se anunţă în viitor pentru Europa.