Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (138): Bucovina

sucevita-monasterz.jpg

Mănăstirea Suceviţa
Mănăstirea Suceviţa
Image source: 
Credit foto: visitromaniatoday.com

Există regiuni în Europa care au un renume deosebit, considerate adevărate paradisuri turistice dar şi spaţii magice din punct de vedere cultural, unde s-au acumulat mai multe straturi de istorie. Provenţa (în Franţa), Toscana (în Italia), Andaluzia (în Spania) sunt doar cîteva exemple. România are şi ea regiuni care pot fi plasate pe lista de mai sus, cum ar fi Bucovina, care i-a inspirat scriitorului Virgil Tănase cronica următoare.

Je vous ai tant parlé și cu o asemenea bucurie, de tant de villages français, que je me réjouis de vous parler aujourd’hui, avec le même plaisir, d’un village roumain.  Și nu de un sat acolo, ci de Dumbrăvenii de Suceava.

De fapt, nu despre Dumbrăveni vreau să vă vorbesc ci despre Ioan Pavăl, un primar gospodar din cei care sfințesc locul, comme on dit. Mais ce n’est pas de lui exactement que je veux parler mais du festival Eminescu qui, à l’initiative du maire, a lieu à Dumbrăveni tous les ans și care, anul acesta, pentru a unsprezecea ediție, a adus, printre alții, în această comună ai cărei locuitori au umplut sala de festivități recent construită, une brochette de membres de l’Académie roumaine avec à leur tête son Président, l’historien Ion Aurel Pop, et un des ses anciens présidents, le critique et historien littéraire Eugen Simion.

În jur, ca-n piesele clasice unde lista personajelor e urmată de o enumerare menită să dea strălucire spectacolului : nobili, doamne, ofițeri, soli..., în jur, spuneam, scriitori, cercetători ai istoriei literare, distinși eminescologi, actori, oameni de carte și de cultură. Ils sont tous venus à Dumbrăveni pour rendre hommage à Eminescu, certes, poète insigne et créateur de la langue littéraire roumaine, mais aussi pour l’inauguration, à l’occasion du centenaire de l’unité des régions roumaines dans un état unitaire,  d’un complexe statuaire care amintește cele trei mari momente ale acestei Uniri săvârșită pentru prima oară de Mihai Viteazul, dar obținută, în fapt, sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza și a regelui Ferdinand.

Tout cela est vrai et bien méritoire, mais ce dont je veux vous parler en fait, c’est de la fin du festival qui a conduit cette année tout e beau monde près de Sucevița, într-un loc idilic, intitulat Popasul Bucovina. Un loc tihnit, strâns în văioaga dintre două obcine împădurite. Atât de bogat și de ingenios învelite într-o maramă de flori qu’ils semblent eux-mêmes les fleurs de ce jardin rustique imaginé au milieu de la forêt, quelques pavillons offrent un havre de paix à ceux qui empruntent la route unissant deux des plus prodigieux de ces monastères du nord de la Roumanie emmaillotés dans la ferveur humble de leurs peintures bysantines, Sucevița et Moldovița, numite prin două diminutive care spun prin ele însele duioșia și pioșenia umilă a oamenilor de-aici, a bucovinenilor care-și trag fala din luptele neîncetate pe care le-au dus ca să-și păstreze făptura lor de duh.

Dar, ca s-o spun pe cea dreaptă, dacă vreau să vă vorbesc despre popasul Bucovina c’est pour une autre raison. Mă aflu, aproape din întâmplare, la popasul Bucovina unde se gătesc dumezeiește bucatele acestei părți de țară, când mi se spune, cu respect și încântare, că seara va cânta acolo Sofia Vicoveanca. Enfant du lieu, elle est l’une des interprètes les plus célèbres de la musique des gens d’ici. Elle a dépassé aujourd’hui les soixante-quinze ans mais sa voix et la joie avec laquelle elle chante ces petits bijoux simples et émouvants de la musique populaire roumaine sunt aceleași.

Mărturisesc însă că până la urmă în această cronică bilingvă nu vreau să vă vorbesc nici de Dumbrăveni, nici de Marea Unire, nici de Academia română, nici de Popasul Bucovina, nici chiar de Sofia Vicoveanca ci de faptul că lorsque celle-ci, habilée, elle, dans dans le costume traditionnel de la région, se met à chanter, lumea de toate vârstele, de pe la mese, cu mic cu mare, femei, bărbați, copii, îmbrăcați, ei, orășenește, fac o horă et, avec plus ou moins de grâce, avec plus ou moins de savoir-faire, le jeune homme en short et la dame en une robe d’été à pois qui lui va jusqu’aux chevilles, bătrânica îmbrobodită care-și poartă anevoie greutatea și la fillette en survêtement avec des inscriptions en anglais sur la poitrine, le monsieur avec un chapeau de cow-boy și domnișoara cam nesigură pe pantofii ei cu toc înalt dansează toți ținându-se de mână. Învârtind roata care când se strânge când se lasă, dansează toți ca altădată dumineca în bătătura satului.

Senzația e aceeași cu cea pe care o resimt de fiecare dată când, în Franța, aflu de-un sat, d’un bourg, d’un lieu-dit où les gens du lieu se donnent la main pour restaurer un château, un manoir… Oui, ces danses roumaines et ces musiques de village sont les seuls châteaux que les Roumains ont eu le répit de construire entre les guerres et les invasions…

Dar nici despre asta nu vreau să vă vorbesc până la urmă : în primele paragrafe ale ultimului roman din ciclul „În căutarea timpului pierdut”, vorbind iarăși despre memoria involuntară, Proust evocă, citez, „les jambes et les bras pleins d’une mémoire engourdie”. Des écritures nouvelles peuvent couvrir, comme dans un palimpseste, această memorie din carne, din sânge, din oase sans pouvoir cacher les encres anciennes. Je suis, pour ma part certain qu’aucun de ceux qui dansent ici n-au purtat opinci și n-au horit dumineca în satul de unde vor fi plecat părinții sau bunicii lor, dar există în ei o memorie adâncă, nedesmințită, statornică, peste care ceea ce numim cu un orgoliu fastidios „modernitate” trece ca apa peste bolovani. 

Trece, si vous préférez, ca floare de cireș care, ca să fie modernă în fiecare primăvară, trebuie ca pomul să aibă rădăcini solide.

Ca Bucovina bunăoară.

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (138)
1082