Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Feminism şi militantism la Avignon

pelao_avignon.jpg

Rocío Molina, mama sa, Lola Cruz, si cîntareata Sílvia Perez Cruz în spectacolul "Grito Pelao" (Strigat sfîsietor)
Rocío Molina, mama sa, Lola Cruz, si cîntareata Sílvia Perez Cruz în spectacolul "Grito Pelao" (Strigat sfîsietor)
Image source: 
Credit foto: Christophe Raynaud de Lage / Hans Lucas

Festivalul de la Avignon a fost întotdeauna şi un teren al militantismului cultural, politic, social, libertar... Teatrul este, prin excelenţă, un spaţiu în care sunt expuse idei, în care sunt exprimate doleanţe sociale, în care artiştii cer mai multă libertate. Feminismul şi-a găsit şi el un teren de manifestare la Avignon, mai ales de cînd direcţia sa a fost preluată de regizorul, dramaturgul şi actorul Olivier Py, ardent militant împotriva homofobiei.

"Ifigenia"

Sub semnul feminismului se află şi o montare semnată de Chloé Dabert, care conduce un important teatru la Reims, o instituţie avînd statut de centru dramatic naţional. Chloé Dabert a optat pentru un text clasic, o piesă în versuri de Racine care reia mitul antic al Ifigeniei, fiica regelui Agamemnon, sacrificată pentru ca războinicii greci să poată pleca spre Troia. Semnalez în paranteză că tragediile sunt destul de numeroase în programul de anul acesta, pentru că tot cu o tragedie, de Seneca, montată de Thomas Jolly în curtea de onoarea a Palatului papal, s-a deschis Festivalul.

Cele două montări nu au în comun şi reuşita artistică, în orice caz presa a lăudat abundent spectacolul Thyestes al lui Thomas Jolly dar critică, uneori cu ironie, montarea lui Chloé Dabert.

Şi eu am avut impresia de altfel că piesa scrisă în 1674 de Racine, în versuri iambice numite şi alexandrini, nu şi-a găsit o bună cheie regizorală. Textul parcă funcţionează în gol, fără să-şi atingă ţinta, fără să emoţioneze, deşi este impresionantă capacitatea de momorizare a actorilor. Regia pare lipsită de imaginaţie, costumele mai degrabă contemporane sunt pur şi simplu urîţele… Figura Ifigeniei, sau mai bine zis mitul tinerei fete sacrificată pe altarul raţiunii de stat, a fost sursa mai multor spectacole feministe în ultimii anii. Numeroşi dramaturgi şi poeţi au scris piese pornind de la drama Ifigeniei, începînd cu Euripide şi continuînd cu Racine, cu Goethe sau cu Yannis Ritsos. Feministele văd un bun pretext în această piesă pentru a denunţa egoismul masculin, chiar nebunia bărbatului fascinat de război, de violenţă, intoxicat de gustul aventurii, incapabil să vadă femeia altfel decît ca o sclavă, ca o servitoare a sa, ca o fiinţă supusă capriciilor sale…

Denunţarea acestei dimensiuni, a masculinităţii agresive, chiar şi a complicităţii dintre bărbaţi cărora le place uneori războiul, este bineînţeles necesară. Dar atunci cînd ratezi o piesă încercînd să denunţi aceste lucruri parcă se aşează încă un strat de tragedie peste tragedie… Cronicarul cotidianului Le Monde are cuvinte mai aspre decît ale mele pentru a vorbi despre eşecul acestei montări: o scenografie de o "urîţenie stupefiantă", "direcţie de actori indigestă", "punct de vedere sărac" din partea regizoarei. De notat că articolul din Le Monde este semnat de o femeie, Fabienne Darge.

"Strigăt sfîşietor"

Un alt spectacol pus sub semnul feminismului, dar şi al homosexualităţii feminine, programat anul acesta la Avignon, a provocat oarecum un sentiment de jenă. El se intitulează "Strigăt sfîşietor" şi este realizat de o dansatoare şi coregrafă spaniolă, Rocio Molina, care lucrează mult în Franţa.

Rocio Molina se povesteşte de fapt pe sine: ea este o femeie celibatară, lesbiană, care îşi doreşte un copil şi care se întreabă dacă apariţia copilului nu îi va afecta cariera de dansatoare, nu îi va deforma corpul… Aflăm treptat, din desfăşurarea spectacolului şi din caietul program că Rocio Molina a procedat la o inseminare artificală, şi că de fapt este însărcinată în luna a patra… Aici începe, aş spune, sentimentul de jenă… Pentru că spectatorul se întreabă: dacă tot este însărcinată această artistă, n-ar fi mai bine să fie prudentă, să-şi ducă întîi sarcina la capăt şi după aceea să-şi reia activitatea de dansatoare care implică anumite eforturi fizice?

Pentru acest spectacol Rocio Molina şi-a invitat pe scenă propria ei mamă (fostă profesoară de balet), şi beneficiază de complicitatea unei faimoase  cîntăreţe catalane, actriţă şi ghitaristă, Silvia Perez Cruz. Alţi patru muzicieni dau şi ei energie emoţională aceste montări, combinaţie de flamenco şi dans modern, în care mai intervine şi vîntul, Mistralul pentru că spectacolul se desfăşoară în aer liber.

Cum spuneam însă, ceva devine stînjenitor în acest spectacol, faptul că asistăm la derularea unui jurnal mult prea intim, cu exces de detalii. Acest tip de demers este însă destul de răspîndit, mulţi artişti transformă în fond comercial intimitatea lor, invită publicul să asiste la frămîntările lor cele mai profunde oarecum în direct… Italianul Pippo Delbono mai procedează la fel. Rocio Molina se auto-psihanalizează de fapt în faţa publicului, iar un cronicar se întreabă în Le Monde ce va face în lunile următoare, pentru că şi-a programat şi alte spectacole, pînă în luna a şaptea de sarcină…

Observ, în acest demers al artistei Rocio Molina o notă puţin nombrilistă şi narcisistă, mai ales la sfîrşit cînd dansatoarea se dezbracă şi se îmbăiază într-un bazin aflat de la bun început în mijlocul scenei. De altfel secvenţa băii este previzibilă. Fără îndoială, frămîntările personale ale artistei merită tot respectul, dar parcă teatrul este totuşi altceva, cel puţin din punctul meu de vedere. Spectatorilor nu le place să fie martorii unei situaţii de risc fizic. La teatru te prefaci că mori, nu mori cu adevărat. Tot aşa, este preferabil să nu ai sentimentul că actorul îşi asumă riscuri legate de sănătate, sau de sarcină… Ceea ce trebuia să devină sursă de dezbatere metafizică după vizionarea acestei piese se transformă într-un fel de îngrijorare banala: să nu i se întîmple ceva copilului pe care îl poartă în pîntecele ei dansatoarea.