Donald Trump în căutarea unei “relaţii extraordinare” cu Vladimir Putin

In primii ani ai războiului rece, mai precis în 1953, a apărut un concept nou în analizele experţilor occidentali: "finlandizare". Acest termen însemna transformarea unei ţări mici, de către un vecin mai mare şi mai puternic, într-un fel de satelit. Este ceea ce a încercat Uniunea Sovietică, şi a reuşit parţial timp de cîteva decenii, cu Finlanda. Moscova a impus autorităţilor de la Helsinki anumite principii de conduită, limitînd marja ei de manevră în materie de politică externă. Finlanda a fost obligată să renunţe la oferta occidentală a planului Marchall după război, iar la ora constituirii Alianţei Atlantice a rămas înafara ei.

Cum Finlanda avea o frontieră comună de peste 1300 de kilometri cu Uniunea Sovietică, finlandezii au trăit mereu cu psihoza unei invazii. Abia în 1995 Finlanda a intrat în Uniunea Europeană, dar nu şi în NATO. Din punctul de vedere al Finlandei, deci, dialogul dintre Rusia şi Statele Unite este foarte important, ceea ce a ţinut să afirme şi un responsabil al guvernului de la Helsinki. El a mai ţinut să precizeze însă că Finlanda a optat de multă vreme pentru valorile europene ale drepturilor omului şi ale democraţiei, chiar dacă în politica sa externă trebuie să ţină cont de vecinătatea cu Rusia.

De altfel, în capitala finlandeză au mai avut loc cîteva întîlniri istorice între preşedinţi americani şi lideri ruşi: Gerald Ford şi Leonid Brejnev s-au văzut la Helsinki în 1975, George Bush şi Mihail Gorbaciov în 1990, Bill Clinton şi Boris Ielţîn în 1997. Să nu uităm nici faptul că în 1975 tot la Helsinki a avut loc prima Conferinţă pentru securitate şi cooperare în Europa. La acea oră Uniunea Sovietică dorea să obţină garanţii privind păstrarea sferei sale de influienţă în Europa, dar occidentalii i-au impus şi un capitol legat de respectarea drepturilor omului. Acel document s-a aflat mai tîrziu la baza mişcărilor în favoarea democratizării din ţările Europei de est, pentru că dizidenţii din Polonia sau Cehia nu cereau de fapt decît aplicarea acordurilor semnate de Brejnev.

In prezent, Rusia şi Statele Unite se află oarecum din nou într-o fază de război rece. Dosare precum Siria şi Crimeea sunt extrem de sensibile, deşi există temerea că în privinţa lor Donald Trump ar putea face unele concesii.

Preşedintele american nu şi-a ascuns niciodată intenţia de a închide capitolul sirian şi de a-i retrage pe soldaţii americani din zonă. Ceea ce ar fi logic pentru că ruşii oricum au cîştigat de facto bătălia din Siria, sprijinindu-l de la bun început pe Bachar al-Assad. Nici în privinţa anexării Crimeii preşedintele american nu a fost categoric, el a lăsat întotdeauna să se înţeleagă că, în anumite condiţii, America ar putea recunoaşte ceea ce oricum s-a produs de facto pe teren.

Este poate interesant de constatat şi acest lucru, că la Helsinki se văd doi preşedinţii dintre care primul, cel american, are o experienţă în materie de exercitare a puterii de 18 luni, iar al doilea, cel rus, o experienţă de 18 ani. La Casa Albă şefii de stat vin şi pleacă, la Kremlin Putin rămîne neclintit.

Aflat la Pekin pentru un alt summit, dintre Uniunea Europeană şi China, preşedintele Consiliului european, Donald Tusk, le-a adresat un mesaj indirect lui Donald Trump şi lui Vladimir Putin, cerîndu-le să evite “conflictele” şi “haosul”. “Ordinea mondială nu trebuie distrusă ci ameliorată, iar războiale comerciale nu sunt de bun augur, ele se pot transforma în conflicte deschise”, a mai spus Donald Tusk.

Un mesaj formulat într-un context de îngrijorare, mai ales după ce impetuosul Donald Trump a declarat că atît Rusia cît şi China şi Uniunea Europeană sunt “duşmani” ai Statelor Unite. O afirmaţie care i-a iritat profund pe europeni. E ca şi cum în locul lui Trump ar fi vorbit toate acele multinaţionale americane care vor să-şi impună cu orice preţ produsele peste hotare. Iar atunci cînd o ţară, sau un ansamblu de ţări precum Uniunea Europeană, au alte norme în materie de securitate alimentară sau de ecologie, ele devin automat “duşmani” ai Statelor Unite.

Normal şi spre binele tuturor ţărilor ar fi însă ca între Rusia şi Occident să poată fi iniţiată o “destindere”. Contextul ar putea fi favorabil întrucît războiul din Siria se apropie practic de sfîrşit. Europenii însă trebuie să rămînă vigilenţi pentru ca această destindere dintre americani şi ruşi să nu se realizeze cu preţul dezagregării Uniunii Europene.