Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (141) : Picasso et Matisse, Baba și Zamfirescu

matisse-et-picasso-la-comedie-du-modele_350.jpg

Sursa imaginii: 
Credit foto: Muzeul Matisse Nisa

Comparaţiile dintre marii artişti plastici sunt un exerciţiu al spiritului care deschide uşi spre o mai subtilă înţelegere a artei, a modului în care se influenţează creatorii. Tot mai des muzeele propun explorari comparative pentru că şi publicul este avid de astfel de “dialoguri”. Virgil Tănase compară însă, în cele ce urmează, două modalităţi de a compara.

 

O expoziție orizontală, ca să-i spun așa, parce qu’elle met côte à côte, en regard en quelque sorte, deux artistes de la même génération, mă face să mă gândesc la o alta care, după știința mea, încă n-a fost închipuită, verticală de această dată parce qu’elle mettrait en parallèle les œuvres de deux peintres de générations différentes, deux maîtres d’une égale pointure dont le deuxième fut l’élève du premier. Împreunarea în acest articol a acestor două expoziții, una reală, deschisă de curând la Nisa cu mare vâlvă și stârnind o spumă mediatică amețitoare, l’autre imaginaire, qui n’existe pour l’instant que dans ma tête, permettrait une autre confrontation, plus subtile peut-être, și cu bătaie mai lungă, dintre două atitudini artistice, dintre două tendințe care au traversat arta secolului deja trecut, et dont je doute qu’à terme, elles apparaissent aussi féconde l’une que l’autre.

La Nisa, în partea de sus a orașului, spre care urci printre…, comment pourrais-je nommer ces bâtiments qui m’indisposent, ces HLM pour des gens friqués sans être riches ?! là, du côté du parc Cimez, se trouve le musée Matisse dont la directrice, Claudine Grammont, a réuni dans une exposition dont elle est le commissaire, les œuvres de celui-ci à côté de celles de Picasso, son collègue de génération, despre care nu se poate spune că i-ar fi fost prieten, sau cel puțin admirator, dacă ne aducem aminte că atunci când vedea o muscă în farfurie, Picasso obișnuia să spună : „Uite un Matisse”. Poate că nu e cazul să vedem în această butadă o simplă răutate.

Privind operele celor doi pictori expuse alături, elle paraît plutôt un manifeste artistique, tant Matisse semble attaché à la pertinence des formes tandis que Picasso s’en débarrasse pour n’en garder qu’un schéma visuel, dacă pot spune așa. Uniți însă amândoi, mi se pare, mie care nu sunt decât un simplu privitor dar totuși beneficiar, naiv și de bună credință, a ceea ce artistul ține să-mi arate din moment ce mi-l pune în față..., uniți amândoi, spuneam, în dorința de a fi „moderni”, « d’apporter des signes nouveaux » disait Matisse –  dans l’esprit d’une époque où, pour être visible, donc vendable, il faut être au moins différent : choquer devient l’objectif artistique dans une société qui, parce qu’elle ne sait pas où elle va, demande à chaque artiste digne de ce nom d’ouvrir une voie nouvelle…

Rien de tel dans mon exposition imaginaire qui réunirait deux maîtres de la peinture roumaine d’aujourd’hui, Corneliu Baba et Vladimir Zamfirescu. Ideea acestei împreunări teoretice mi-a venit privind tabloul lui Vladimir Zamfirescu „Sărutul lui Iuda”, din sala de conferințe a Muzeului literaturii de la București, atras de unul din acele amănunte care trec neobservate dar care structurează o întreagă aritectură, în cazul de față lumina care cade pe sfârcul întâmplător mai îndoit al unui deget de la un picior.

Tabloul ar fi putut fi de Baba dacă n-ar fi fost pictat de Vladimir Zamfirescu qui aurait pu, à son tour, peindre les toiles de Corneliu Baba dacă n-ar fi fost un ucenic care, devenit meșter, nu caută noutatea, modernitatea, progresul, ci numai să desăvârșească cu propria măiestrie modelul moștenit. Efortul de-o viață al acestui mare „pictor de icoane” ași putea spune, e de a duce mai departe spre, repet, spre desăvârșire, ceea ce rămâne mereu nedesăvârșit, de-a se apropia de ținta intangibilă urmând șleaul și nu dându-se-n spectacol alăturea de el.

A l’époque des artistes « visuels », terme qu’il faut entendre, il me semble, dans le sens d’un effort « d’être vu », și-n care principala grijă a nechemaților este rătăcirea, semn al unei cutezanțe care, dusă la extrem, lasă cu gura căscată pe toți gură-cască, cette exposition que j’installe dans ma tête et dont je suis le seul curateur, me conforte dans l’idée que rien n’est plus « moderne » aujourd’hui que de ne pas l’être.

Cred mai mult în arta celor care vor să mergă înainte, fie și numai c-un pas, pe drumul celor dinainte decât în căutătorii de drumuri noi, les éphéméroptères de la mondialisation, cei care confundă pensula cu mâna care-o mânuiește, și punându-și nădejdea în tehnologiile care fac din pensulă un appareil pourvu d’un clavier et d’un écran à cristaux liquides, oublient que l’esprit…, uită că duhul, din care se naște arta, n-are nimic de-a face cu progresul industriilor care produc salam de vară, de iarnă sau chiar de Sibiu.