Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (143) : Fotbal et littérature

Nu e niciodată bine să comentezi lucrurile în toiul desfășurării lor, tant que les passions sont vives et le jugement troublé de patimi și înverșunări care strâmbă mintea și împiedică o evaluare lucidă. Iată de ce m-am ținut departe de ceea ce constituie subiectul meu de azi, au risque de surprendre ceux qui ont pu s’étonner qu’un observateur aussi attentif de la vie culturelle française, tel moi, n-a suflat o vorbă despre un eveniment „atât de epocal”, qui a soulevé les foules et a réuni des milliers des gens sur les Champs Elysées pour une fête quelque peu écourtée, c’est vrai, pentru că sărbătoriții erau așteptați nici mai mult nici mai puțin decât chiar la palatul Elysée.

Acum, că lucrurile s-au mai potolit și că peste ce s-a petrecut cu două luni în urmă s-a așternut uitarea, fie-mi îngăduit să mă bucur și eu, în felul meu de ne-dat-pe-brazdă, de victoria echipei de fotbal a Franței care a câștigat cupa altădată numită Jules Rimet – savez-vous que l’équipe de la Roumanie a participé à la première édition de cette compétition mondiale, qui a eu lieu en 1930 en Uruguay ?

Bucuria mea pentru această victorie epocală care a durat, cum e firesc, până la începerea campionatului, când mândriile locale le-au măturat pe cele mondiale…, bucuria mea e de fapt o mirare. O mirare care întregește o constatare. Quiconque s’attache à regarder plutôt les gradins que le terrain, plutôt la rue que le stade et plutôt les consommateurs des cafés où les matchs sont transmis en direct que les écrans de télévision nu poate să nu bage de seamă că sentimentul național, sentimentul unei comunități naționale există.

Mai mult decât atât, el se întinde până la vârful țării, președinți de stat și prim miniștri silindu-se să se arate țanțoși pe stadion la meciurile importante et de bondir comme des cabris, dirait de Gaulle, lorsque l’équipe de leur pays met un but aux adversaires. On veut nous faire croire que ce n’est qu’un hommage rendu aux valeurs du sport, à l’exemplarité de ces gars qui se dépassent pour vaincre… Idee mai greu de susținut de când reluarea secvențelor la televiziune ne dovedește că se poate câștiga un meci important vârând un gol cu mâna sub nasul unui arbitru lovit subit de orbul găinilor… ; depuis que nous voyons au ralenti nos champions se mettre des crocs-en-jambe, se tirer le maillot et se jeter à terre dans le carré avec l’espoir d’un penalty immérité sans penser au mauvais exemple qu’ils donnent aux jeunes… Care tineri e mai bine să nu știe că cel mai mare fotbalist francez al timpurilor moderne, celebrul Zidane, și-a încheiat cariera expluzat de pe teren într-o finală a cupei mondiale pour avoir mis un coup de boule dans la mâchoire de son adversaire, lequel, en bon italien qu’il était, s’est affalé par terre en se tortillant comme s’il avait été poignardé… Comme exemplarité on peut trouver mieux !

Non, de toute évidence, competițiile sportive stârnesc un naționalism sincer și evident de la vlădică până la opincă. Bună sau rea, această mândrie națională care nu prea face casă de piatră cu aspirațiile mondialiste ale elitelor economice, există et ce n’est pas à moi de la juger.

Il me suffit, pour ma part, d’accompagner cette constatation de o mirare care „mă interpelează”, cum se spune astăzi în jargonul oamenilor mai degrabă practici decât de idei. Mă interpelează pentru că bănuiesc că, dacă mi-ași duce gândul până la capăt, ceea ce mă voi feri să fac ca să nu-mi aprind paie-n cap, cela me ferait découvrir chez nos maîtres à penser, ces faiseurs d’opinion, comme on dit, des monstruosités peu plaisantes à voir și cam rău mirositoare.

Da, mirarea mea e că în timp ce „naționalismul” (să-i spunem așa)..., naționalismul sportiv e îngăduit și chiar încurajat, în timp ce mândria națională are voie să se exprime cu toată înflăcărarea când e vorba de sport – et personne, en France du moins, ne trouve inconvenant de voir „Charlie Hebdo” traiter de ferrailleuse une sportive roumaine qui a eu l’insolence de gagner Roland Garros…, mirarea mea e că, pe de altă parte, ești deîndată suspectat de cele mai rușinoase sentimente când aceeași mândrie națională – bună, rea, nu știu, nu e treaba mea – se referă la limbă, la tradiții, la rădăcinile mentale datorită cărora chiar și cei cei care se-mbulză pe un stadion țin mai degrabă cu „ai noștri” decât cu „les autres”… Et Dieu m’en garde d’évoquer les affreux réactionnaires (e un eufemism)  qui voudraient que les richesses, matérielles cette fois-ci, d’une collectivité et le travail de ceux qui la constituent soient protégés au nom de la nation des pillards qui profitent du mondialisme ca să ne tâlhărească mai rău decât odinioră tătarii, fanarioții sau alți alcelorMittali.

En un mot, il vaut mieux être Français, Allemand, Italien, Belge ou Roumain, si ça se trouve, pe stadion decât la Academie. Reconnaissez qu’elle est bizarre, quand même, cette incongruité pentru un scriitor care, de bună credință, nu mai știe în ce limbă să-și scrie odele pindarice pentru câștigătorii viitoarelor jocurilor olimpice ca să nu i se reproșeze cine știe ce – on serait presque tenté de croire că scriitorul care nu vrea să treacă drept mai știu eu ce, dacă nu scrie-n englezește mai bine să nu scrie deloc și să se mulțumească să strige și el din tribună : « Allez les Bleus ! » și « On a gagné ! » Ceea ce și fac, cu voia dumneavoastră : « Allez les Bleus !  On a gagné ! »