Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alexandra Badea pe afişul Teatrului Naţional La Colline de la Paris

points_de_non_retour_1-1.jpg

"Points de non-retour (Thiaroye)", la Théâtre de la Colline din Paris, 19 septembrie – 14 octombrie 2018
"Points de non-retour (Thiaroye)", la Théâtre de la Colline din Paris, 19 septembrie – 14 octombrie 2018
Image source: 
Credit foto: Théâtre de la Colline

Stagiunea prestigiosului Théâtre de la Colline, unul din cele cinci teatre naționale din Franța, alături de Comedia Franceză, Odéon, Chaillot și Strasbourg, și care este dedicat  creației contemporane, s-a deschis recent cu „Points de non-retour” (Thiaroye),  o piesă de Alexandra Badea, autoare franco-română, spectacol la care semnează și regia. Velica Panduru a creat cadrul sccenografic, iar în distribuție unul din rolurile principale este interpretat de Mădălina Constantin. Spectacolul va pleca în turneu în Franța, la Mulhouse, pe 18 și 19 octombrie, la Bethune pe 29 și 30 noiembrie 2018, în cadrul Stagiunii France-Roumanie, Saison croisée 2019.

Matei Vișniec: Prezentă de cîțiva ani în peisajul teatral francez, pe scene din Strasbourg, Aubervilliers, Théâtre Ouvert din Paris, sau la Avignon în Off, numele Alexandrei Badea a mai apărut recent pe afișele Teatrului de la Colline și primăvara aceasta cu un text inedit, A la trace (Pe urme), dar regia a fost semnată de Anne Théron, dramaturg și deasemenea cineast.

De data aceasta Alexandra Badea a asumat și regia textului său, Points de non-retour (Thiaroye) și a revenit la meseria ei de bază, regizoare, formată la UNATC din București, clasa profesorului Valeriu Moisescu, colegă de an și generație cu Gianina Cărbunariu. A urmat apoi și alte specializări în Franța, unde s-a stabilit de aproape 15 ani, dar scrisul a venit cînd regizoarea și-a dat seama că are propriile sale adevăruri și convingeri de spus, și a decis să scrie direct în franceză.

Din aceste neliniști s-au născut trei texte, Mod de întrebuințare, Control de identitate și Burnout, publicate în 2008 la editura pariziană l’Arche. A revenit însă recent la limba ei maternă, ca autoare, cu un spectacol realizat la Sibiu, Perfect compus, Passé composé, o călătorie în timp și între destine între România și Europa. Mirella Patureau, înainte de a vorbi despre ultimul său spectacol de la Théâtre de la Colline, aș dori să definiți rapid stilul teatrului Alexandrei Badea. 

Mirella Patureau: Trebuie spus că regizoarea Alexandra Badea a montat întotdeauna textele din generația sa, sensibilă la o anume problematică, un teatru angajat, dar unde intimul e confruntat cu politicul, un teatru care constată, fără să impună o sentință dar care tulbură ca luare de conștiință. Ca stil, teatrul său aparține mai degrabă teatrului post-modern, un teatru fragmentar, care combină stiluri disparate, care traversează frontierele între genurile artistice, un teatru cu adresă directă și imediată.

Scrisul său, violent, pasionat, aproape visceral, în fraze sacadate, ritmate, s-a născut mai întîi din experiența sa personală, tănără emigrantă în contact cu formalitățile administrative, dar s-a deschis repede problemelor lumii, o luare de conștiință politică din ce în ce mai angajată. Cîteva repere într-un repertoriu care o definesc ca regizoare. În 2003 primește premiul pentru cel mai bun spectacol Lebensraum de Israël Horowitz la Festivalul de la Piatra Neamț, monteaza apoi texte de  Nicoleta Esinencu, Sarah Kane, Matei Vișniec, Biljana Srbljanovic.

Ca autoare, aș spune că și-a făcut gamele cu primele trei piese amintite, plecînd de la propria sa experiență de viață, imediat după sosirea în Franța,  dar distanțat și obiectiv, modul de a se adapta și a supraviețui într-o Europă ostilă și violentă. Și aveți aici un text ca Mod de întrebuințare. Control de identitate era un șoc, un limbaj abrupt, o coborîre în infernul emigrației clandestine. Cu Burnout, titlul rezuma clar epuizarea la locul de muncă și legea necruțătoare a competiției profesionale. Era ca și cum fiecare text o trimitea mai departe la tematica următoare. Cu Pulverizare se trece la alt etaj al rachetei: ne aflăm într-o lume dislocată, plonjînd din ce în ce mai adînc în abisurile lumii contemporane.

Un roman, Zone d’amour prioritaire, în 2014, vorbește despre o absență și o poveste de dragoste tragică, despre un masacru, cel al unui oraș cipriot distrus de armata turcă în  anii 70, și unde războiul invadează sferele cele mai intime ale vieții. Această violență o vom regăsi și în acest ultim text, Points de non-retour. Alexandra Badea oscilează între destine, într-un mixaj permanent între epoci și generații. Trecutul e mereu recompus, prezentul pe cale să se definească. Există însă cîteva  Points de non retour, puncte de unde nimeni nu se mai întoarce, un loc de unde începe refuzul sau pur și simplu o cale de neîntoarcere. Thiayore este locul unde armata franceză a masacrat în 1944 cîteva zeci de soldați din coloniile franceze, „les tirailleurs sénégalais", pușcași sau soldați senegalezi din corpurile de infanterie ușoară.

Matei Vișniec: Este un fapt istoric ignorat multă vreme și care a fost adus la lumină în ultimii ani prin cîteva lucrări ale unor istorici sau filme documentare cu circulație redusă totuși. În 1944, atunci cînd războiul nu era încă terminat, Franța a demobilizat soldații din trupele din colonii care luaseră parte la război și care fuseseră în mare parte luați prizonieri de nemți și eliberați recent, și i-a îmbarcat spre orașele africane, plătindu-le doar o parte din soldă. Soldații, ajunși la Dakar, internați într-un lagăr din periferia orașului, Thiaroye, își vor cere solda și se vor revolta, fiind însă masacrați de trupele regulate franceze în masă, cifrele nu sunt încă exacte. Cum a juns Alexandra Badea să se intereseze de acest subiect ?

Mirella Patureau: La seara de prezentare a noii stagiunii, directorul teatrului, regizorul și dramaturgul Wajdi Mouawad i-a pus aceeași întrebare. Alexandra Badea a povestit un detaliu emoționant. Cînd a primit cetățenia franceză, în cadrul unei ceremonii, i s-a spus, "deacum înainte aparțineți acestui popor si va trebui să cunoașteți și să aceptați momentele sale de glorie dar și de întuneric." Pentru Alexandra Badea aici s-a situat de la bun început problema: cum să definești unde se situează aceste puncte de la care nu mai e posibilă nici o întoarcere. Un astfel de moment este cel al masacrului de la Thiaroye și gestul cere un anume curaj. Și în același timp o responsabilitate. Cum să vorbești despre un moment dureros, despre tăcerea care-l acoperă și care crează durerea unei absențe, și mai ales cum să te reconstruiești după un asemenea vid. Căci despre asta este vorba în piesă, cum să ne împăcăm cu atîtea istorii venite de departe și care ne obligă să nu le uităm.

Piesa împletește destine și lumi diferite, și chiar daca vorbește despre drama soldaților africani, partea de lume de unde vine autoarea își are locul ei... Textul are o dedicație, pentru bunicul Alexandrei, Petre Zbârlea și luptelor sale împotriva uitării. Un cuplu din anii 70 la Paris, fiecare cu un trecut apăsător, o româncă ce încearcă să se reconstruiască în exilul parizian care a rupt-o brutal de ai săi, și un francez de origină senegaleză care descoperă crima din trecut, în căutarea gropii comune unde zac oasele tatălui niciodată cunoscut. Povestea basculează permanent între două epoci, anii 1970, și apoi anii 2000.

Matei Vișniec : Deci este vorba nu numai de cei ce au comis crimele și de cei ce au sfîrșit în groapa comună dar mai ales de urmașii lor de azi, cei care trebuie să găsească o rațiune de a fi, de a continua, Cum este construit spectacolul, între umbrele trecutului și dificila luciditate a celor din zilele de azi?

Mirella Patureau: Regizoarea a imaginat împreună cu scenografa, Velica Panduru, un cadru vizual absolut magic. (Luminile sunt semnate de Sebastien Lemarchand, imagini filmate de Sorin Dorian Drăgoi.) Cîteodată poate prea superb îmi spuneam, pentru ororile ce se ascund în spate, dar totul e calculat cu precizie, proiecții, scenele filmate trec cu fluiditate dintr-un registru de realitate în altul, ca un dans al memoriei printre lumini și umbre. Un spațiu degajat, culori stinse, în avanscenă o bandă stacojie de nisip de cuarț, cu două mari ferestre, în unghi drept una față de celalaltă. Ferestre, de fapt ecrane pe care sunt proiectate imagini din viaţa interioară a personajelor, născute undeva în adîncul minții, „ochiul închis afară înăuntru se deschide”, spunea Poetul, trecutul se busculează, se lovește de pereții de sticlă, imaginea unui soldat, în uniformă de tirailleur senegalez, revine și bîntuie amintirile fiului ce-i simte și cheamă prezența prin durerea sa....

Un peisaj pe malul mării, cîțiva copaci sau un spațiu de calm, ploaia ce cade şi acoperă geamurile ca o perdea lichidă și care șterge parcă amintirile. Nina și Amar sunt îndrăgostiții din anii 70, îi vedem în cele două realități, scenele filmate se insinuează firesc în jocul live pe scenă... Un balans permanent, amintirile ce bat la fereastră, se îndepărtează, se pierd și viața continuă. Mădălina Constantin, Nina, mai mult ca niciodată aeriană, luminoasă, devenind spre final amnezica a cărei minte obosită nu a mai păstrat decît un cuvînt din limba de altă dată: Arbre, îi suflă fiul ce încearcă s-o mențină în lumea lucidă, copac repetă ea cu convingere. Nina, personajul ei are ceva din strîngerea de inimă a tuturor celor ce și-au pierdut limba de acasă...

Trecutul lui Amar, senegalezul (Kader Lassina Touré), are însă culoarea sîngelui vărsat și a durerii niciodată amorțite. Amine Adjina, Thierry Raynaud și Sophie Verbeeck aduc cu vehemență frămîntările prezentului, într-un dialog nervos între epoci și destine. In stînga scenei, undeva în umbră, Alexandra Badea, compune pe ordinator comentariile sau didascaliile, proiectate în direct, rezumînd situațiile, rapid, concis. Procedeu folosit și într-un alt spectacol-document al ei, Mondes, Lumi, și care  subliniază partea de adevăr și dramă trăită și construită în direct. De altfel tot textul, replicile sunt extrem de precise, stilul necruțător al Alexandrei Badea, implacabil ca sabia Adevărului. "Mergi mai departe către o altă parte a istoriei, acolo unde se va scrie altfel, dincolo de ură și de spaimă", sunt ultimele cuvinte ale piesei. Vom reveni însă în toamna ce vine, Points de non-retour este prima parte a unei trilogii ce va continua în 2019 la Théâtre de la Colline, cu titlul Quai de Seine, Cheiul Senei.