Mariajul homosexual, legalizat în Franţa acum 5 ani

Codul penal francez este adoptat în toamna anului 1791. Absenţa din paginile sale a vreunei referiri la sodomie, considerată până atunci ca o crimă, sau a oricărui alt termen legat de homosexualitate, pune în fapt bazele depenalizării homosexualităţii în Franţa. Mai multe ţări vecine Franţei – Belgia, Spania, Italia şi unele state germane – vor fi influenţate de acest model juridic francez şi deci vor decriminaliza şi ele homosexualitatea în cadrul privat.

Au trebuit să treacă însă aproape două secole pentru ca la începutul anilor 1980, chestiunea cuplurilor homosexuale să înceapă să fie discutată mai pe larg. Majoratul sexual pentru homosexuali este astfel aliniat cu cel al cuplurilor heterosexuale – adică 15 ani – în 1982.

La începutul anilor 90, mai mulţi parlamentari de stânga încearcă – fără succes – să propună o lege care să instaureze un nou contract civil. Abia în 1999, parlamentul de la Paris, sub guvernul socialistului Lionel Jospin, adoptă legea privind Pactul civil de solidaritate – pe scurt PACS – deschis atât cuplurilor heterosexuale cât şi homosexuale. Dezbaterile parlamentare în jurul acestui proiect au fost însă aprige, zgomotoase şi contestate de dreapta franceză. PACSul, spre deosebire de căsătorie, nu este însă semnat la primărie ci la tribunal. În caz de deces al unuia dintre parteneri, supravieţuitorul nu este moştenitorul defunctului. De asemenea, PACSul nu permite adopţiile de copii.

François Hollande se ţine de promisiune şi promulgă legea privind mariajul gay

În 2008, statul francez îi va retrage unui francez cetăţenia pe motiv că s-a însurat cu un alt bărbat, în Olanda, ţară în care mariajele gay au fost legalizate în 2001. Decizia de retragere a cetăţeniei franceze este contestată de respectivul – Frédéric Minvielle – şi provoacă furia asociaţiilor LGBT. In cele din urmă, Minvielle îşi recapătă cetăţenia.

Începând cu 2009, mai toate partidele politice de stânga se declară favorabile adoptării unei legi care să deschidă mariajul şi cuplurilor homosexuale. Zeci de primari, sute de asociaţii şi mii de cetăţeni semnează petiţii în acest sens. Mai multe proiecte de legi sunt introduse în Parlament în 2010 şi 2011 dar degeaba.

În 2012, candidatul socialist la prezidenţiale, François Hollande, promite că va deschide mariajul cuplurilor gay – promisiunea „numărul 31” din programul său electoral. Victoria sa şi apoi a partidului său la legislativele din acelaşi an îi permite lui Hollande să se ţină de cuvânt. În aprilie 2013 Parlamentul de la Paris adoptă definitiv legea privind mariajul gay. Textul este promulgat de Hollande trei săptămâni mai târziu, pe 17 mai 2013. Zece zile mai târziu, la Montpellier se celebra prima căsătorie între doi bărbaţi, urmată foarte repede de o alta, în acelaşi oraş, între două femei.

Dezbaterile din Parlament dar şi în stradă au fost aprige, uneori chiar violente

Fostul premier conservator şi deputat de Paris, François Fillon, a promis că în caz de alternanţă politică, în cazul în care partidul său ajunge la putere, legea va fi abrogată. Valérié Pécresse, actuala preşedintă a regiunii pariziene, spunea la rândul ei că respectivelor cupluri homosexuale trebuie să li se desfacă mariajele. Culmea a fost atinsă de deputatul conservator Nicolas Dhuicq care a făcut o paralelă între mariajul gay şi terorism. Pentru el, „un terorist nu a avut parte de autoritatea paternă”. Aberaţii care au fost la vremea respectivă descrise de guvern drept „derapaje violente incalificabile”.

Manifestaţii uriaşe au loc şi în stradă la apelul opozanţilor. În 13 ianuarie 2013 se atinge apogeul: în funcţie de surse, au ieşit atunci în stradă, la Paris, contra proiectului de lege, între 350.000 şi un milion de oameni. O petiţie care cerea o dezbatere publică privind noul proiect de lege a reunit 700.000 de semnături, este de asemenea depusă la Consiliul economic, social şi de mediu. Fără succes. O nouă manifestaţie este organizată pe 24 martie 2013. Ies în stradă între 300.000 şi 1,4 milioane de protestatari. În ciuda tonului dialogului şi a manifestaţiilor care se tot radicalizează, proiectul este în cele din urmă adoptat. Franţa devine atunci, în mai 2013, a 9-a ţară europeană şi a 14-a din lume care autorizează căsătoriile gay.

În general, partidele de dreapta s-au opus în Franţa legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Asta nu înseamnă că nu au existat şi excepţii. Unii dintre conservatori – precum Roselyne Bachelot, Dominique de Villepin sau ex-preşedintele Valéry Giscard d’Estaing - au fost favorabili mariajelor gay.

Dacă mulţi reprezentanţi ai mass-mediilor, majoritatea presei dar şi celebrităţi artistice şi sportive au sprijinit şi ei adoptarea noii legi, în rândul marilor autorităţi religioase a fost un consens contra căsătoriilor gay.

Legea privind mariajul gay prevede ca aceste cupluri să poată adopta copii

Noul articol din codul civil spune clar că „mariajul este contractat de două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex”. In livretul de familie dispar noţiunile de „soţ”, „soţie” dar trebuie scrise de mână în funcţie de compoziţia cuplului. La fel şi pentru menţiunile „tată” şi „mamă” care sunt contopite într-una singură „tată-mamă”. Fiecare din membri cuplului poate alege să poarte numele celuillat sau ambele nume împreună. In fine, din dreptul mariajului decurge şi dreptul adopţiilor cu alte cuvinte legea permite cuplurilor gay să adopte copii iar autoritatea parentală este împărţită de cei doi.

Câte cupluri homosexuale s-au căsătorit de când a fost adoptată legea?

Între mai 2013 şi mai 2018, adică în 5 ani, peste 40.000 de cupluri homosexuale s-au căsătorit. Ele reprezintă circa 3-4% din totalul mariajelor din Franţa. Cifra este stabilă an de an din 2015 încoace. In fine, o ultimă remarcă: sunt mai multe cupluri de gay care se căsătoresc decât cele de lesbiene. Putem deci spune că mariajul gay s-a banalizat, a intrat în moravurile societăţii franceze şi puţini mai sunt politicienii care mai susţin abrogarea sa.