Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Vestele galbene şi dilemele ecologiei

2018-11-24t104817z_1444379157_rc1fd153ce40_rtrmadp_3_france-protests-8_0.jpg

"Vestele galbene" manifestînd pe bulevardul Champs-Elysées, 24 noiembrie 2018
"Vestele galbene" manifestînd pe bulevardul Champs-Elysées, 24 noiembrie 2018
Image source: 
Credit foto: REUTERS/Benoit Tessier

Mişcarea „vestelor galbene” din Franţa are o rezonanţă internaţională şi nu este exclus ca acest „mod” de protest să cîştige adepţi. In Belgia, Olanda sau chiar Bulgaria au apărut primele „veste galbene” pe străzi, deşi revendicările nu sunt aceleaşi. Politologii, sociologii, editorialiştii încearcă să descifreze natura acestui fenomen fără precedent. El este însă şi simptomul unei societăţi nepregătită pentru ceea ce într-o bună zi se va impune ca un imperativ: adoptarea unui nou model de producţie şi consum.

Un fenomen „insolit”. Mobilizare a unor oameni care „nu mai acceptă regulile democraţiei”. Refuzul de a respecta „verigile intermediare” în materie de reprezentare politică. Iată doar cîteva tentative de înţelegere a unui fenomen care rămîne încă obscur, şi pe care fostul deputat european Daniel Cohn-Bendit nu ezită să-l plaseze în categoria „tentaţiilor totalitare”. In urmă cu 50 de ani Daniel Cohn-Bendit se afla printre liderii mişcării studenţeşti de la Paris. La ora aceea, spune el, lumea dorea „să scape de un general”, astăzi oamenii „caută un general”.

Afirmaţiile făcute de fostul lider al revoltei din 1968 merită puţină atenţie. El s-a exprimat pe postul de radio France Inter iar concluzia sa sună cam aşa: întrucît democraţia nu mai reuşeşte să rezolve problemele oamenilor, în diferite ţări (unele cu tradiţie democratică) aceştia se lasă tentaţi de scenariul totalitar. În 1968 tinerii francezi erau sătuli de prezenţa generalului De Gaulle în fruntea Franţei şi voiau mai multă libertate. Nu locurile de muncă reprezentau o problemă, ci atmosfera generală de sufocare, de tradiţionalism... Astăzi revine ca o cometă nefastă mitul „liderilor puternici”, capabili chipurile să pună ordine, să protejeze... Daniel Cohn-Bendit nu se recunoaşte, în orice caz, în mişcarea „vestelor galbene”, şi rămîne extrem de prudent în legătură cu natura ei...

Imposibil însă de ignorat faptul că „vestele galbene” au reacţionat cu furie (şi uneori cu violenţă) împotriva unei măsuri plasată în contextul raţional al aşa-numitei „tranziţii ecologice”. In viziunea executivului francez limitarea efectelor nefaste ale încălzirii atmosferei presupune un efort al tuturor, chiar sacrificii din partea întregii populaţii. O altă manieră de a circula, de a consuma, de a utiliza energie ar trebui să devină un reflex durabil. Discursurile vizionare legate de trecerea la „economia” verde se izbesc însă de realităţi concrete, de oameni care se simt penalizaţi în viaţa lor cotidiană.

Intr-un articol din revista L’Express eseistul Jacques Attali se întreabă „oare cum ar trebui pregătit viitorul fără ca să provocăm suferinţe în prezent?”. Dacă vom continua să consumăm în acelaşi fel, jefuim de fapt resursele generaţiilor viitoare, ceea ce reprezintă o injustiţie. Dar şi eforturile în vederea reducerii poluării provoacă injustiţii, aici şi acum, în rîndurile unei populaţii cu venituri mici.

Umanitatea se află deci în faţa unei dileme. Iar ceea ce s-a întîmplat în Franţa cu „vestele galbene” demonstrează că omul de rînd nu este deloc dispus să facă sacrificii în prezent pentru a pregăti un viitor respirabil pentru generaţiile viitoare. Să fi devenit oare omul contemporan un fel de mutant, care nu mai gîndeşte decît în termenii prezentului? Să fie oare societatea de consum de vină, care îi oferă oamului tot mai multe produse iar acesta le consideră pe toate „vitale” pentru fericirea sa?

Franţa se dorea în avangarda conştiinţei ecologice, în prima linie a ţărilor care au idei şi care adoptă gesturi importante pentru a reduce poluarea. Mişcarea „vestelor galbene” stopează acest elan şi repune în discuţie problema raportului dintre cetăţean şi idealul ecologic. La nivel raţional, ecologia este asumată. Parctic, însă, ea devine sursă de frustrare, suferinţă şi revoltă.  

 

 

137