Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (150) : Les lettres pour Rița, născută-n alaiul a zece cobzari

2018-11-17t214106z_585279488_rc14b1d33d90_rtrmadp_3_christmas-season-disneyland_0.jpg

Bradul de Crăciun la Disneyland Paris
Bradul de Crăciun la Disneyland Paris
Image source: 
REUTERS/Benoit Tessier

Societatea de consum transformă treptat Crăciunul într-o sărbătoare comercială, în dauna dimensiunii sacre. Este deci de datoria adulţilor şi a părinţilor de a reinventa acest moment al anului, în aşa fel încît să i se inoculeze şi altfel de magie decît cea a numeroaselor cadouri din care rămîne uneori, la sfîrşit, doar un munte de ambalaje. Crăciunul este şi un moment de poveste. Si o astfel de poveste de Crăciun ne-a pregătit acum, în română şi în franceză, scriitorul Virgil Tănase.

Când se apropie Crăciunul, à un moment ou un autre, immanquablement, je pense à l’enveloppe que ma grande-tante, Agespina, soția fratelui mai mare al bunicului, o punea sub pom, à côté mais un peu à l’écart des autres cadeaux. Le nom, Rița, écrit avec une élégance qui rappelait que mătușa mare făcuse școală pe vremea când mai existau ore de caligrafie, ne intriga pe noi, copiii. Je n’en ai appris l’histoire que plus tard, când mă înălțasem suficient de la pământul pe care la început nu-l cunoscusem decât în patru labe. După aceea, la rugămințile mele stăruitoare, mătușa mare, m’a répété tant de fois cette histoire que, l’ayant apprise par cœur, je la corrigeais chaque fois qu’elle changeait un mot ou qu’elle omettait un passage, fără însă să mă supăr dacă adăuga, la cererea mea, detalii și amănunte care luminau faptele pe care le clădesc acum cu trăirile mele, comme vous le faites vous-mêmes en reconstruisant mon récit, ca-ntr-un caleidoscop, avec les éclats de verre coloré de vos propres souvenirs.

C’était une de ces années difficiles de l’après-guerre, la première. Sous le sapin pe care unchiul mare îl tăiase chiar el, cu toporișca, dintr-o bucată de pădure pe care o avea la Moroșenii de Borcea unde era judecător de plasă, il y avait une petite poupée. Elle n’était qu’un nœud de chiffons, avec, pour tête, un tout petit coussin à aiguilles. Deux taches bleues faisaient les yeux, deux points noirs les narines și, boiți cu roșu, pomeții obrajilor și buzele cărnoase completau fața albă din pânză de olandă. Părul era din fuioare de lână neagră încât, lorsqu’après plusieurs années où elle suivait partout sa petite amie dont elle partageait le lit, les jeux, les repas et qu’elle a fini même par accompagner à l’école, cachée au fond du cartable, où l’encrier avait fui plusieurs fois, mâzgălită și negricioasă din slinul unei prea mari iubiri împărtășite, păpușa boteztă inițial Smărăndița, a fost poreclită, șăgalnic, Rița, cea „născută-n alaiul a zece cobzari”.

Ori într-o bună zi când a fost cu tata și cei doi frați, Anghel și Calistrat, la moși, unde Agespina s-a dat în bărci, s-a învârtit așezată în trăsurica trasă de căluții de lemn pe care-i călăreau băieții, après avoir passé un moment sur un banc avec une immense barbe à papa, obligée ensuite à se laver les mains sous une pompe à eau, soudain elle s’est rendu compte que Smărăndița, Rița, n’était plus là. Ils l’ont cherchée partout : la călușei, la bărci, pe banca de lângă bătrânul cu papagalul unde mâncase vata de zahăr, la cișmea. Degeaba. Rița se rătăcise, ori fugise…, cine poate ști.

Mătușă-mea mare Agespina, care pe-atunci n-avea decât vo opt, nouă ani, mai întâi s-a supărat tare pe Rița care plecase fără măcar să-și ia rămas bun, ensuite elle a beaucoup pleuré et lorsque son père lui a suggéré de faire une lettre au Père Noël pour lui demander une de ces gentilles poupées qui étaient apparues chez nous aussi, venues d’Allemagne, avec tête en porcelaine et habillées comme des princesses, elle a éclaté en sanglots, a dat cu pumnișorii în masă și a spus că nu vrea nici pom de Cărciun, nici cadouri nici bomboane de ciocolată cu vișine-n lichior, nici nimic. În ziua de ajun a acelui Crăciun de pomină, n-a vrut să vină când s-a aprins pomul, s-a vârât în pat și a citit până când au chemat-o la masă. A venit în pijămăluță de finet, îmbufnată și strângând buzișoarele supte spre interiorul gurii. Nimeni nu i-a spus nimic dar n-a putut să nu bage de seamă sub pom, lângă teancul cu cadourile pentru ea, neatinse, un plic pe care stătea scris mare, cu o caligrafie apăsată : « De Rița pour Agespina ». Rița s’excusait pour la peine qu’elle avait causée à son amie. Elle avait profité d’une opportunité pour mener à bien une rupture inévitable.

« Quand nous nous sommes connues, scria Rița, tu as décidé que j’avais ton âge. J’avais donc cinq ans, comme toi. Maintenant tu en as neuf, et moi j’ai toujours cinq. C’est comme ça. Les jeunes filles grandissent et vont à l’école. Păpușile rămân ce-au fost dintotdeauna și eu am tot cinci ani, ca la-nceput. Iremediabil, diferența de vârstă se face tot mai simțită. Încetul cu încetul, nu mai vedem lucrurile la fel, nu mai simțim la fel, nu mai gândim la fel. Il ne faut pas s’en faire, c’est la vie. Il y a peut-être une logique à tout cela. Toutefois il y a un jour, un seul, dans l’année où les grandes personnes redeviennent des enfants et peuvent encore s’entendre avec leurs poupées d’autrefois sans se désoler parce que celles-ci n’ont pas une tête en porcelaine, comme c’est la mode aujourd’hui, et qu’elles sont habillées humblement.

Oui, à Noël, prin nu știu ce miracol timpul e suspendat și-n jurul pomului cu jucării ne regăsim cu toți ai noștri, cei care sunt și care nu mai sunt și uneori chiar cu cei care or să fie. Așa e lumea și poate că e un rost în toate astea. Alors voilà, puisque tu es tout ce que j’ai de plus cher au monde, je te prie, tous les ans, de profiter de ce jour magique et me donner de tes nouvelles. Je te souhaite beaucoup de bonheur, porte-toi bien et ne m’en veuille pas. Așa e lumea și poate că n-a fost clădită fără rost. Semnează Rița.

Plicurile nedesfăcute adresate Riței s-au păstrat. Poate că am să le deschid odată, la un Crăciun, când timpul e suspendat și-n jurul bradului cu jucării ne regăsim cu toți ai noștri, cei care sunt și care nu mai sunt.

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (150)