Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (153) : Le Louvre, cel mai vizitat muzeu din lume

pyramide_louvre_3.jpg

Pentru prima data în istoria muzeelor, Luvru a depasit pragul de 10 milioane de vizitatori în 2018.
Pentru prima data în istoria muzeelor, Luvru a depasit pragul de 10 milioane de vizitatori în 2018.
Image source: 
RFI/Thuy Duong

Parisul este prin excelenţă un loc de pelerinaj turistic, şi în fiecare an anunţă un palmares impresionant la acest capitol. Parisul este însă şi un loc ideal pentru un exerciţiu de sociologie şi psihologie turistică, şi este exact ceea ce ne propune în cele ce urmează scriitorul Virgil Tănase. Cu concluzia că pînă la urmă "frumosul" învinge.

O veste bună care, dacă stai să te gândești, deschide orizontul unor întrebări care nu sunt lipsite de temei. Agențiile de presă anunță că în anul care s-a încheiat, Louvrul, cel mai vizitat muzeu din lume, suivi à quelques encablures par le Musée national chinois et par le Metropolitan Museum de New York, a primit zece milioane două sute de mii de vizitatori, en dépassant son propre record de 2012,  qui n’était que de neuf millions sept cent mille visiteurs.

Pour expliquer ce succès, Jean-Luc Martinez, arheolog, specialist în arta vechii Grecii, care se află la conducerea prestigiosului muzeu din 2013 și al cărui contract a fost prelungit până în 2021, se contente d’évoquer quelques conjonctions favorables, presque techniques. Il est vrai qu’une nouvelle bagagerie, une nouvelle billetterie et un nouvel accès pour les groupes permettent « d’accueillir mieux et plus », ca să reluăm afirmațiile Dlui Martinez. Și e adevărat de asemenea că Parisul a rămas pentru întreaga lume principalul „obiectiv turistic”, ca să ne exprimăm și noi tehnocratic, și că azi turismul internațional e mai înfloritor decât oricând.

Cela étant dit, il est à remarquer que ces millions de visiteurs du Louvre, s’ils sont effectivement principalement des touristes, devraient, après le selfie obligé avec la Joconde, traverser la Seine et se hisser au sommet de la Tour Eiffel, celălalt monument emblematic al Parisului. Ori nu e cazul, numărul celor care-l vizitează fiind cu câteva milioane mai scăzut. Și n-ași putea spune nici că publicul  răspândit între Venus din Milo și tabloul foarte de actualitate al lui Delacroix « La Liberté guidant le peuple » est fait d’amateurs d’art puisqu’un nombre infiniment plus restreint de visiteurs empruntent le pont Royal pour se rendre au Musée d’Orsay, celui des Impressionnistes dont la réputation mondiale est tellement plus vaste que celle des artistes regroupés à Beaubourg ou au Musée d’art moderne qui est, lui aussi, dans le coin.

D’ailleurs je me demande dacă în felul de-a vă prezenta lucrurile n-ar trebui să țin seamă și de faptul că, odată ajuns « président directeur  de l’établissement public du Musée du Louvre », Jean-Luc Martinez a decis să înlocuiască expozițiile temporare de artă contemporană, care nu răspund, spunea, vocației acestui muzeu, cu altele, de artă clasică – pregătește acum o mare expoziție Leonardo da Vinci menită să celebreze cei cinci sute de ani de la moartea, la Amboise, a acestuia.

La question qui me taraude est de comprendre ce qui attire au Louvre cette immense masse de gens – dont plus de la moitié sont jeunes, de moins de trente ans. Qui sont des touristes, certes, dar nu numai – de fapt statisticile spun că publicul francez e cel mai numeros, urmat de americani și, de câțiva ani, de chineji. Care nu sunt neapărat amatori de artă, dar totuși. Care preferă să se fotografieze, e adevărat, aux pieds de la Victoire de Samothrace plutôt qu’entre les colonnes de Buren ou dans les salles du musée Rodin. Ces gens dont je reconnais volontiers que, dans le souci de „miscuit utile dulci”, vin la Paris și pentru că aici e capitala luxului și același parfum sau batic de mătase e mai cu ștaif acheté à Paris que n’importe où ailleurs… Ces gens, socotesc toți că se cheamă că n-ai fost la Paris dacă n-ai trecut prin sălile Louvrului și, să adăugăm, pe la catedrala Notre-Dame, cel mai vizitat monument al orașului.

La réponse n’est pas évidente et la mienne vaut ce qu’elle vaut, mai degrabă o invitație de a răspunde dumneavoastră înșivă acestei întrebări care, pentru mine, trimite la ce e mai profund, mai neclintit, dacă preferați, de l’intimité même de chacun de nous. Oricât ne-ar fi de oarbă mintea și de șchiop duhul, oricât ne-ar fi de necioplită privirea, ca să mergem înainte avem nevoie să credem că venim de undeva, și să credem de asemenea că încotro mergem nu e o groapă : il nous faut croire dur comme fer que l’itinéraire que l’on voit en regardant derrière nous, et qui dessine notre avenir, n’est pas fait des misères de l’Histoire mais de notre aspiration constante, inconsciente peut-être, către ceea ce numim frumosul. Convingerea profundă, intuitivă, că ceea ce se alege din noi după ce s-a ales praful sunt operele de artă.

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (153)
193