25 de ani de la genocidul din Rwanda: multe lucruri încă neelucidate

Seful statului francez nu a făcut deplasarea la Kigali, pentru comemorările organizate de autorităţi, dar şi-a exprimat dorinţa ca data de 7 aprilie să devină în Franţa zi de comemorare a genocidului. Parisul a mai anunţat crearea unei comisii de cercetători pentru studierea arhivelor franceze, astfel încît să poată fi mai bine înţeles rolul jucat de Franţa în regiunea Marilor Lacuri între 1990 şi 1994.

Raemintesc că în acea perioadă şi în Europa se derula o dramă, este vorba de războiul din Bosnia. De altfel atenţia mediatică a Europei era atunci mai mult concentrată pe criza din fosta Yugoslavie şi pe asediul oraşului Sarajevo. Informaţiile care ajungeau din Rwanda erau, într-un fel, greu de crezut. Era chiar de neimaginat că mai multe milioane de membri ai etniei Hutu îi omorau sistematic, cu macete şi cu alte arme albe, pe membrii etniei Tusti (dar şi pe acei Hutu moderaţi care se opuneau măcelului). Ororile comise atunci sunt stupefiante. Masacre, mutilări, violuri. Familii întregi decimate, părinţi ucişi cu bestialitate sub ochii copiilor. În jur de 250 000 de femei au fost violate în acel an 1994, iar apoi, cele mai multe dintre ele, ucise.

Cum de a fost posibilă această dezlănţuire de barbarie rămîne şi astăzi un mister. Ulterior, în jur de două milioane de membri ai etniei Hutu au fost judecaţi. Regimul instaurat după genocid a încercat să construiască noi raporturi comunitare. La numai doi ani după această dramă, genocidul a intrat în programa şcolară. Astăzi în jur de 60 la sută din populaţia statului Rwanda este formată din tineri avînd sub 25 de ani. Dar nimeni nu mai este considerat nici Hutu şi nici Tutsi, toţi locuitorii ţării sunt rwandezi – aceasta este noua doctrină. Uneori, în şcoli, stau alături copiii victimelor cu copiii călăilor. Reconcilierea avansează. Actualul preşedinte, Paul Kagame, care face parte din etnia Tutsi, a ştiut să aducă stabilitate şi chiar prosperitate economică în ţara sa.

Mai rămîne însă de clarificat acest punct delicat: ce nu a reuşit să facă Franţa la acea oră pentru a împiedica genocidul? Este greu de explicat în două cuvinte ce se întîmpla în regiune în acei ani. Rwanda era teatrul unui război civil, iar masacrele au fost declanşate după un atentat căruia i-a căzut victimă preşedintele de atunci al ţării, Juvénal Habyarinama, membru al etniei Hutu. Să mai spunem că regimul său era spijinit de Franţa, care dispunea şi de trupe în regiune.

Pînă acum, însă arhivele militare legate de evenimentele respective au rămas închise, vom vedea ce vor furniza ele ca informaţie. Cotidianul Le Figaro consideră că ar trebui deschise şi arhivele preşedintelui socialist François Mitterrand, căruia i se reproşa atunci că avea o viziune neocolonialistă asupra Africii. Se ştie azi că între 1990 şi 1995 autorităţile franceze nu au avut nici o simpatie pentru revendicările etniei Tutsi. Un om care a fost atunci în miezul manevrelor de culise este Hubert Védrine, secretar general al Palatului Elysée între 1991 şi 1995.

Probabil că nimeni nu şi-a imaginat la Paris că sprijinirea etniei Hutu ar fi putut favoriza comiterea unui genocid. Vor mai fi necesari probabil mulţi ani pentru aflarea adevărului. Au dat dovadă de incompetenţă responsabilii politici francezi însărcinaţi cu problemele regiunii Marilor Lacuri? Sau un anumit lobby militaro-politic şi-a impus preferinţa pentru regimul Hutu fără să vadă venind catastrofa?

Iată supoziţii care aşteaptă deschiderea arhivelor. Între timp, cum se întîmplă de un sfert de secol, polemicile şi speculaţiile în jurul acestui sinistru capitol din istoria recentă a lumii vor continua.