Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (158) : Joc de societate : qui suis-je ?

91zewtih9l.jpg

Image source: 
Champs Flammarion

Niciodată în istoria lor românii nu au cunoscut un exod atît de masiv precum cel din ultimii 15 ani. Intre trei şi patru milioane de români au plecat să lucreze în străinătate, mulţi dintre ei s-au stabilit acolo iar copiii lor au o dublă identitate. În ce priveşte diaspora culturală românească, ea a avut o relaţie foarte puternică în primul rînd cu Franţa, iar reflecţiile în jurul acestei "a doua patrii", spirituale, a românilor, ne ajută să înţelegem uneori cum ne raportăm la Europa şi la identitatea noastră. Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Banu, au scris rînduri memorabile legate de raporturile lor cu Franţa şi cu limba franceză. Să-l ascultăm acum pe scriitorul Virgil Tănase abordînd acelaşi subiect. 

 

Mon Dieu – „Doamne” e aici o simplă formulă retorică, un effet de langage, tant il est vrai că nu mi-ași îngădui, par les temps qui courent, de polluer l’espace public, impérativement laïque, să răspândesc, cum să-i spun ? „opiul popoarelor” deși, în mod evident, în România de azi, acest fum persistă în pofida exemplului pe care i-l dă sora sa latină, ce qui me ramène à mon soupir de départ : Mon Dieu, qu’il est difficile d’être français quand on est roumain.

Je ne suis, ni l’un ni l’autre, par choix. Je suis né acolo unde m-am născut, pe-un picior de Dunăre, un rai fără pulbere, și nu mă plâng, din contră. Și din conflict nu cu țara ci cu diriguitorii ei am ajuns într-o altă țară unde mi-am petrecut cealaltă jumătate de viață. Nu sunt singurul, et il est à supposer que d’autres aussi, chiar din cei care nu stau cu sufletul în două limbi, se heurtent aux mêmes intérrogations lancinantes que pose cette situation particulière. Ce qui explique peut-être la fréquence d’une question que me posent  ceux qui supposent qu’un écrivain e mai luminat la minte și poate fi un îndrumător când de fapt el, săracul, nu face decât s-aprindă lumina din cămara sufletelor dumneavoastră.

Da, mi se întâmplă și mie să mă-ntreb unde sunt, unde mi-e duhul, și, sans laisser la plante de mes pieds me donner une réponse qui ne convient qu’à mes godasses, mă apucă dorința, mai mult din curiozitate, să știu ce-nseamnă să fii francez. Mai ales, poate, de când, francezii ei înșiși își pun insistent această întrebare – un ex-président de la république a même lancé, il y a quelques années, un débat à ce sujet, qui n’a abouti à rien, tant il est vrai că asemenea răspunsuri nu pot fi un simplu „ressenti”, cuvânt foarte la modă, și mă încred mai mult în cele trei voluminoase volume ale lui Fernand Braudel intitulate L’identité de la France decât în ceea ce simte Ghiță Bau, fără îndoială sincer, sincère aussi dans sa volonté de s’assimiler jusqu’à oublier sa langue et ses origines : effort inutile, et il est instructif d’entendre un des plus farouches partisans de l’assimilation, evreu născut în Algeria și devenit mai francez decât francezii, vorbind la televiziune despre strămoșii lui berberi.

A l’impossible nul n’est tenu, așa încât e mai bine, mai cuminte, să abandonăm din plecare ce chemin qui ne mène nulle part parce que, même avec tous les progrès de la modernité, les chiens ne font pas des chats și sângele apă nu se face : spre sfârșitul vieții Cioran visa la Coasta Boacei…

S’il n’est pas l’enfant de la jungle ou L’Ingénu de Voltaire, ceea ce face ca un om să fie român sau francez este, pare-se, civilizația pe care-o moștenește, care-l modelează ca pe-un lut proaspăt pus pe roata olarului. C’est quoi une civilisation ? vous allez me demander aussitôt. Caut o definiție simplă, pe înțelesul oricui. O găsesc în „Carnetele” lui Saint-Exupéry : « garder longtemps une seule chose ».

Sunt, așadar, francez în măsura în care, deși venit de aiurea, je sens moi aussi le besoin de préserver ce quelque chose que les Français, en tant que peuple, en tant que nation, gardent jalousement depuis longtemps, dans tous les cas de figure, sous tous les régimes, au prix de leur vie s’il le faut, et que le monde entier leur reconnaît et leur envie : leur culte de la liberté, leur incapacité viscérale de supporter l’oppression… Și dintr-o dată mă ia cu frig pe șira spinării. Mă și văd dus la poliție și dat pe mâna judecătorului même si la nouvelle loi contre les casseurs est encore au Conseil Constitutionnel qui l’examine parce que certains la jugent « liberticide ».

Pourquoi cette crainte ? Pentru că sunt român, adică, judecați și dumneavoastră : cum să nu fiu cu sufletul și inima alături de Bălcescu, una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei noastre recente ?! Lequel Bălcescu, épris de liberté, écrivait de Paris, en pleine ferveur de la rue, le 24 février 1848 à son ami Vasile Alecsandri, altă figură de seamă a istoriei noastre : „Află că națiunea cea mare – les Français, vous l’aurez compris –  națiunea CEA MARE s-a ridicat și că libertatea lumii – la liberté DU MONDE, s’il vous plaît –  libertatea lumii s-a mântuit…” Il continue avec une phrase terrible, terrible ! terrible pour nous,  aujourd’hui : „Îți alătur aici o ruptură din catifeaua ce acoperă tronul… Însumi am smuls-o din Tuilleries” !

Cine mai poate azi s-o facă pe Bălcescu și, Doamne ferește, la o nevoie, să smulgă fie și-o piuneză din palatele puterii ca să „mântuiască libertatea lumii” ?!

Qui sinon, une fois de plus, « cette grande nation » ?

Alors vous pensez bien que fie român cu suflet de Bălcescu, fie francez, chemat să mântui libertatea lumii, cum o dau, tot rău iese.

Mon Dieu, qu’il est difficile d’être français quand on est roumain.