Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alina Şerban, în spectacol la Paris şi pentru promovarea filmului „Singură la nunta mea”

img_20190410_193445.jpg

Alina Serban este la Paris cu un spectacol si pentru promovarea filmului "Singurà la nunta mea"
Alina Serban este la Paris cu un spectacol si pentru promovarea filmului "Singurà la nunta mea"
Image source: 
Vasile Damian

Alina Şerban, actriţă şi regizoare română de etnie romă, este în aceste zile la Paris. După ce şi-a prezentat fragmente din spectacolul „Declar pe propria răspundere” la Salzburg şi Berlin, ultima etapă a mini-turneului european al Alinei Şerban este Franţa unde, săptămâna viitoare, apare pe marile ecrane şi filmul „Singură la nunta mea”, peliculă regizată de Marta Bergman, prezentată anul trecut la festivalul de la Cannes şi în care actriţa joacă rolul principal.

Fragmentele din spectacolul „Declar pe propria răspundere” Alina Şerban le-a interpretat la Paris în limba franceză, o premieră remarcabilă pentru o actriţă care acum 2-3 luni nu vorbea deloc franceza. La sfârşitul performanţei – care se rezumă în fapt la un emoţionant monolog, inspirat în mare parte din viaţa, din copilăria, personală a actriţei – am întrebat-o pe Alina Şerban de ce era important pentru ea ca acest spectacol să fie prezentat şi la Paris.

Alina Şerban: „Era foarte important ca să joc spectacolul la Paris pentru că e un context favorabil: filmul „Singură la nunta mea” iese în premieră pe ecranele cinematografelor franceze, România este la preşedinţia UE şi este în desfăşurare sezonul cultural Franţa-România – care cred că ar fi trebuit să vorbească şi despre romi. Sunt şi motive personale: când eram mai mică, prin clasa a 5-a, a 6-a, îmi doream foarte tare ca, dacă într-o zi voi avea bani, să învăţ franceza. Iată că viaţa îţi dă uneori ocazia, mai târziu, să-ţi împlineşti câteva vise.”

„Spectacolul meu evocă traiectoria identitară a unei fetiţe care are o copilărie ca oricare alt copil până în ziua în care îşi pierde casa şi trebuie să plece să trăiască cu rudele tatălui ei. Rude care sunt spoitori. Fetiţa ştie déjà că ea este romă dar niciodată până atunci nu avusese contact cu aceste rude care vorbeau şi un dialect aparte şi se îmbrăcau în haine tradiţionale când ea, fetiţa, se îmbrăca în blugi. Spectacolul povesteşte deci ce înseamnă să fii fată, fată romă, fată romă săracă în plină adolescenţă, când vezi că tu primeşti ordin de evacuare sau vezi şobolani care merg prin casa ta făcută din chirpici iar alţii la şcoală vorbesc despre faptul că merg la facultate, fac planuri de viitor, etc. Discrepanţele astea din viaţa mea m-au împins să-mi spun povestea, cu speranţa că cineva o să fie influenţat în bine de experienţa mea. Textul are însă şi părţi de ficţiune, altele vin din jurnalul meu pe care-l ţineam când aveam 8-10 ani.”

„Ce m-a ajutat a fost săvăd că oamenii se regăsesc în povestea asta. Am făcut-o pentru mine pentru că am crezut că are şi ceva luminos dar ce mă face să revin pe scena ca s-o mai spun este fix lumina din ochii publicului. Oameni de toate vârstele şi păturile sociale, romi şi ne-romi care vin la mine după spectacol ca să-mi spună că acest spectacol înseamnă ceva pentru ei. Asta mă mână pe mine, să ştiu că acest ceva ne face să fim mai aproape.”

O întreb pe Alina Şerban dacă în actualul context din Franţa – violenţe comise contra romilor din periferia Parisului – ar vrea să-şi adapteze spectacolul ca să-l prezinte publicului francez.

Alina Şerban: „Exact asta îmi doresc! Vreau să am o perioadă de cercetare aici, în Franţa, din care să rezulte o parte de text nou care să vorbească tocmai de realităţile de aici. Asta-i visul meu şi sper ca într-o zi să vă invit la premiera unei producţii franţuzeşti a acestui spectacol. E grav ce se întâmplă, trebuie să tragem un semnal de alarmă. E incredibil că astfel de lucruri se pot întâmpla în 2019. Acestea [vorbe, zvonuri, pe internet] pot duce la violenţă. Frica de evrei, frica de romi, a dus la Holocaust. De aceea trebuie să fim foarte atenţi la genul ăsta de mecanisme.”

In „Marea ruşine” – ultimul spectacol al Alinei Şerban de la Bucureşti – autoarea se întreabă de ce romii sunt atât de urâţi de ceillaţi. O întreb la rândul meu dacă a găsit un început de răspuns la această întrebare retorică.

Alina Şerban: „Am înţeles că avem cu toţii un trecut, de secole, în care unii au fost dezumanizaţi. Ne-am obişnuit atât de tare ca să nu-i vedem ca pe nişte oameni. Aşa a fost şi posibil să-i ţină în sclavie pe romi, aşa a fost posibil ca biserica să despartă mamele de copii. Aşa a fost şi cu Holocaustul. Pentru ca să poţi trimite atâţia copii spre moarte, trebuie să se întâmple ceva în tine pentru ca să nu-i mai priveşti pe ceilalţi ca pe nişte oameni. Sinceră să fiu, şi eu cred că dacă m-aş fi născut într-o familie ne-romă, nu pot spune astăzi că n-aş fi fost rasistă. De ce? Pentru că ne e mult mai la îndemână, ne e mai uşor pentru că e un exerciţiu care durează déjà de generaţii, să-i vezi pe ăia ca fiind cei mai răi.”

Alina Şerban, în spectacol la Paris şi pentru prezentarea filmului „Singură la nunta mea”
214