Cînd în faţa violenţei jurnalistul uită să fie cetăţean

La Paris acest scenariu se reproduce deseori cînd au loc manifestaţii: pe anumite bulevarde şi străzi, sau mai bine spus în anumite perimetre se produc violenţe suprinzătoare, în timp ce la doar cîţiva zeci de metri distanţă oamenii stau pe terasele cafenelelor sau îşi fac liniştiţi cumpărăturile. S-ar spune că două lumi coabitează în astfel de împrejurări: una indiferentă la violenţe iar alta care exacerbează violenţele.

Mediile de informare sunt tentate să prezinte crizele sociale sub un unghi senzaţionalist, de mare spectacol. Iar personal mă întreb dacă nu cumva, la un moment dat, jurnalistul care asistă la un act de violenţă n-ar trebui mai degrabă să încerce să-l împiedice decît să-l "mediatizeze".

Pe data de Întîi Mai văzut mai multe scene care m-au pus pe gînduri. De exemplu, un asalt împotriva unui vehicol apoliţiei. Atacatorii nu erau mai mulţi de patru sau cinci, toţi îmbrăcaţi în negru şi cu faţa mascată, probabil aparţinînd grupului Black Blocs. Indivizii încercau, cu nişte pietre de caldarîm, să spargă parbrizul vehicolului. În jurul lor s-au adunat imediat cel puţin treizeci de persoane pentru a-i filma sau fotografia cu tot felul de aparate, de la telefoane mobile la camere de luat vederi.

Această scenă mi se pare emblematică pentru delirul mediatic al lumii de azi. Cînd 30 de oameni, dintre care probabil zece erau jurnalişti, filmează şi fotografiază un atac împotriva forţelor de ordine în loc să le ceară agresorilor să înceteze violenţele, înseamnă că întreaga lume începe să fie bolnavă. În faţa unui act de violenţă, din punctul meu de vedere, trebuie să acţionăm în calitate de cetăţeni, şi abia apoi de spectatori sau de jurnalişti.

Am văzut reportaje în care indivizi aparţinînd grupului Black Blocs povesteau cum se înarmează cu sticle goale ca să le arunce în capul poliţiştilor. Iar un cameraman a şi filmat astfel de acte, întrucît respectivul huligan era "personajul" filmului său… Oare dacă respectivul reporter şi-ar fi văzut “personajul” pe cale de a ucide un poliţist, ar fi rămas el “neutru”, considerînd că datoria lui este de a “informa”?

Mediile de informare se retranşează des în jurul acestei “obiectivităţi” şi “neutralităţi” pentru a furniza de fapt imagini cît mai spectaculoase de natură să atragă cît mai mulţi telespectatori şi să producă cît mai multă adrenalină. Iar vandalii, huliganii şi agresorii se simt într-un fel “personaje” ale circului mediatic, ceea ce îi motivează pentru a fi şi mai agresivi.

Un alt individ din grupurile de Black Blocs îi mărturisea unui reporter că obiectivul lui este lupta cu poliţia şi dărîmarea “sistemului”. Iar la întrebarea: “şi ce vreţi să puneţi în locul sistemului pe care vreţi să-l distrugeţi?” individul a răspuns cu o sinceritate dezarmantă “a, nu ştiu, asta nu e treaba mea, eu mă ocup doar cu demolarea, alţii se ocupă de aspectul înlocuirii sistemului cu altceva”.

Tristă este lumea în care “demolatorii profesionişti” se dovedesc a fi indivizi fără nici un spirit critic, dar sunt căutaţi şi “puşi în valoare” de mediile de informare mercenare.

Aş mai adăuga în final că “dărîmarea sitemului” înseamnă, în Franţa, distrugerea democraţiei.