Franţa: dreapta în căutarea unui nou lider

Ceea ce se întîmplă în Franţa cu formaţiunea conservatoare, moştenitoarea gaulismului, poate avea rezonanţă şi în alte ţări ale Europei, inclusiv România. „Avem partid dar nu avem lider”, iată deja o primă constatare a dreptei care a cunoscut momente de glorie pe vremea unor şefi precum Jacques Chirac sau Nicolas Sarkozy. La sfîrşitul anului 2017, după teribila înfrîngere a lui François Fillon la prezidenţiale, militanţii l-au ales ca şef pe Laurent Wauquiez, om tînăr,  la ora aceea avea doar puţin peste 40 de ani. Lui nu i-a reuşit însă pariul de a redinamiza partidul, de a cîştiga inimile francezilor, de a-şi forja o statură internaţională. A fost puţin cam abrupt, cam brutal, uneori cam radical, poate şi puţin prea crispat, prea serios, prea lipsit de umor...

„Victoriile sunt colective dar înfrîngerile sunt individuale”. Laurent Wauquiez a pronuţat cu tristeţe această frază în momentul cînd şi-a anunţat demisia, duminică 2 iunie.

Dreapta se află deci într-un impas total şi într-o fază cînd trebuie să ia aproape totul de la zero ca să poate intra cu şanse serioase în jocul prezidenţialelor din 2022. Reconstrucţia unui partid, dacă privim cu atenţie peisajul european, se face nu doar pe baza unui program solid ci şi prin energia unui lider puternic. Sigur, şi programul este important, dar fără un şef bun mesajul ajunge cu greu la destinatar. Un actor mediocru nu reuşeşte niciodată să convingă publicul chiar dacă tiradele sale sunt extrase din capodoperele literaturii dramatice.

Mai există însă un fenomen în Europa, pe care îl semnalează junalistul şi eseistul Jacques Juillard în cotidianul Le Figaro. In Franţa, dar şi în alte ţări, viaţa politică nu se mai structurează în jurul a două ci în jurul a trei partide. Politologul francez Pierre Martin consideră că democraţiile moderne dispun acum de trei poli: conservatorismul identitar de dreapta, liberalii globalizatori de centru şi democraţii eco-socialişti de stînga.

Reamintim că şi stînga franceză este într-o fază de descompunere, deşi, spune Jacques Juillard, există şi o veste bună în ce o priveşte. Cum omul care se dorea liderul ei natural, Jean-Luc Mélenchon, a fost dezavuat de electorat, există acum şansa ca o altă figură să încerce să o încarneze. O figură mai puţin radicală, o figură de stînga mai „moderată”, scrie analistul francez. Mă întreb, personal, ce înseamnă în accepţie franceză un lider de stînga „moderat”? Cineva care să nu mai laude socialismul tropical de tip Fidel Castro şi Nicolas Maduro? Cineva care să fie capabil să se îndepărteze de limba de lemn şi de gîndirea politică corectă?

Revenind însă la problemele dreptei franceze: pînă cînd aceasta se va redresa, omul care o încarnează cel mai bine este, pentru moment, preşedintele Emmanuel Macron. Cu un titlu elocvent în acest sens, pe copertă, a apărut de altfel şi cel mai recent număr al revistei Le Point: „La droite, maintenant, c’est lui”.