Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (162) : Un Stup magic à l’instar d’une Cité Fleurie

entrance_to_the_-la_ruche-_in_paris.jpg

Image source: 
Wikipédia

Parisul este un oraş inepuizabil, pe care nimeni nu poate spune că-l cunoaşte perfect. Unul dintre motive este şi faptul că unele spaţii rămîn ascunse, unele grădini rămîn inaccesibile pentru că sunt private... Există momente ale anului cînd aceste locuri tainice se deschid publicului pentru un week-end, sau cînd au artiştii aşa-numitele porţi deschise. Virgil Tănase ne conduce în cele ce urmează într-un astfel de loc secret, plin de farmec şi încărcat de nostalgii culturale.

Je voudrais, aujourd’hui, vous faire découvrir un coin magique de ce Paris care, altminteri, se străduie să nu vă arate decât fața lui măreață, somptuoasă, atât de mândră de-un trecut glorios de regi, regine, concubine, împărați și Josefine que souvent on oublie qu’il doit sa gloire, au moins autant, à des bandes de traîne-savate fauchés, cachant leur misère sous des défroques extravagantes, ces peintres, sculpteurs et autres oiseaux de même espèce care-au dat acestui oraș strălucirea fără de care ar fi rămas un târg de colonialiști destoinici și de mici și mari burgheji a căror emblemă risca să fie fetele cu pene-n fund de la Foliile Berjere. J’ai d’autant plus envie de vous amener à La Ruche qu’étant interdit au public, vous ne pouvez découvrir cet espace qu’à travers les grilles du portail. Mi-e cu atât mai drag să vă vorbesc de La Ruche cu cât, printre cei adăpostiți aici, s-a aflat, înainte de a-și putea oferi atelierul din spatele gării Montparnase, însuși tânărul Brâncuși.

La Ruche, care cuprinde azi șaizeci de ateliere de artiști, a été édifiée en 1902 avec des matériaux récupérés après la fermeture de l’exposition universelle. L’idée n’était pas nouvelle : une vingtaine d’années auparavant, panourile de lemn ale pavilionului Alimentației din cadrul expoziției universale din 1878 fuseseră folosite, după demontarea pavilionului, de același arhitect ca să construiască, pe un teren situat între bulevardul Arago și strada Jean-Louis Nordman, orânduite pe trei rânduri despărțite de alei largi, cu tufe de floarea miresei printre salcâmi și frasini, vingt-neuf ateliers pour les mettre à la disposition des artistes démunis. Gauguin et Modigliani, entre beaucoup d’autres, sont passés par ces ateliers en forme de chalet, avec des verrières immenses entre des poutres soutenant des pans de mur passés à la chaux. Depuis une cinquantaine d’années cette ainsi nommée Cité fleurie a été inscrite sur la liste des monuments historiques. Din păcate nici aici muritorul de rând nu poate pătrunde decât în zilele în care vreunul din artiștii desemnați de primăria Parisului să le ocupe își expune operele în propriul atelier.

C’est aussi le cas de La Ruche qui se trouve dans le XVe arrondissement, dans une impasse du côté de la rue de Dantzig. Fortuné et généreux, l’architecte et sculpteur Alfred Boucher, qui possédait ici 5000 m² de terrain, a installé, après l’avoir acquise aux enchères, la structure en fer conçue par Gustave Eiffel pour le pavillon des vins de Gironde de l’Exposition universelle de 1900. Înlăuntrul acestui « stup » rotund cu acoperiș de țiglă care urcă țuguindu-se către foișorul cu lanternă, Alfred Boucher a orânduit pe trei nivele, în jurul unui miez de lumină coborând din înaltul verierei centrale, aidoma celulelor dintr-un fagure, ateliere pentru artiștii nevoiași.

Ils l’ont été, certains, à leurs débuts. Souvent venus d’ailleurs, de province ou de l’étranger, encore inconnus, ces artistes désargentés pouvaient disposer pour presque rien d’un de ces ateliers, auxquels vinrent s’ajouter par la suite, côté rue, d’autres, enveloppés aujourd’hui dans des flots de lierre… Nevoiași, spuneam, à leurs débuts difficiles, câțiva din cei care au locuit aici, au devenit peste ani nume cunoscute în întreaga lume : Brâncuși, Zadkine, Chagall, Modigliani, Soutine, Fernand Léger, Marie Laurencin, Arșipenko și atâția alții. După Le Bateau Lavoir de la Montmartre și La Cité Fleurie de pe bulevardul Arago, La Ruche, cette communauté d’artistes qui l’habite aussi, peut-être,  pour l’émulation que ce voisinage leur apporte, ont pu – și mai pot încă –, grâce à différents mécènes et à l’autorité publique qui louent ces ateliers à des prix modiques, sans rapport avec ceux qui sont pratiques en ville, au putut, spuneam, să-și construiască o personalitate artistică și să-și dobândească notorietatea fără a trebui să se supună imperativelor vandabilității care strivesc atâtea destine artistice.

Când clima răutăcioasă a Parisului oferă locuitorilor de-aici un grăunte de soare și-o ceașcă de căldură, il est tellement agréable, si un des locataires vous a invité, ce qui est plus facile qu’on ne le suppose, de se promener dans le parc dont les allées ombragées sont décorées par des sculptures, legs des artistes ayant vécu ici. Devant la porte de leurs ateliers, attablés avec quelques canettes, des gens discutent, débattent, contestă, cum se și cuvine, arta care se expune în oraș, clădesc, poate, o alta.

Je regrette, je ne peux pas vous ouvrir la grille en fer forgé de La Ruche. Dar mă bucur să vă fac știut că dacă Parisul e Orașul lumină, ce n’est pas grâce aux éclairages des boutiques de luxe des Champs Elysées, ci văpăii care se revarsă din aceste ateliere unde, încă palidă și tremurătoare, crește, umilă și săracă, arta de mâine.