Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Criza iraniană: diplomaţia americană “ilizibilă”, diplomaţia europeană “invizibilă”

2019-05-09t011338z_445844064_rc165edf2a10_rtrmadp_3_usa-trump_0.jpg

Donald Trump în cursul unui discurs în Florida, mai 2019.
Donald Trump în cursul unui discurs în Florida, mai 2019.
Image source: 
REUTERS/Kevin Lamarque

Intre Statele Unite şi Iran continuă duelul verbal deşi ambele părţi declară că nu vor să intre în război. Preşedintele american Donald Trump, care a anulat joia trecută, în extremis, un atac cu rachete împotriva unor obiective militare iraniene, mizează pentru moment pe cyber-atacuri. Teheranul pretinde însă că toate cyber-atacurile ordonate de Trump sunt fără consecinţe asupra sistemului de apărare iranian. În Franţa presa se întreabă dacă la Casa Albă mai există o diplomaţie coerentă.

Una caldă, una rece. Aceasta este expresia care caracterizează cel mai bine, în prezent, strategia lui Donald Trump faţă de Iran. Este adevărat că în ultimul moment Trump a renunţat la un atac cu rachete, dar a lansat o serie de cyber-atacuri. Ceea ce înseamnă de fapt tot un război, deşi rămîne invizibil. Duminică 23 iunie liderul de la Casa Albă a reafirmat că vrea să negocieze cu Iranul. În paralel însă rămîne valabil şi un avertisment anterior, şi anume că Iranul riscă să “dispară în mod oficial” dacă declară război Statelor Unite.

Seful diplomaţiei americane, Mike Pompeo, aflat în regiune pentru consultări în Arabia Saudită şi în Emiratele Arabe Unite, lansează şi el o invitaţie la dialog.

“Voi fi cel mi bun prieten al vostru dacă renunţaţi la arma nucleară”, le-a mai spus, Donald Trump iranienilor. Numai că această frază nu conţine tot ceea ce doresc americanii şi israelienii. În realitate ei vor mult mai mult de la Republica islamică. Iar aceste trei obiective au fost deseori precizate de primul ministru israelian Benjamin Netaniahu: Iranul trebuie să renunţe la programul său balistic, deci la rachetele sale cu rază scurtă şi medie de acţiune, Iranul trebuie să rupă total cu heţbolahii din Liban care sunt principalii inamici direcţi ai Israelului, Iranul trebuie să renunţe la politica hegemonică din regiune (deci să nu-şi mai extindă influenţa în Irak, Siria, Liban, Etiopia).

La Teheran aceste trei condiţii sunt considerate ca inacceptabile. De fapt, ayatolahii au acceptat doar îngheţarea programului lor nuclear în schimbul “normalizării” relaţiilor lor comerciale cu restul lumii.

Neîncrederea este totală între Iran şi Statele Unite. La Teheran regimul rămîne convins că în spatele presiunilor americane se ascunde dorinţa Washington-ului de a “occidentaliza” şi “democratiza” Iranul. Chiar dacă americanii repetă că nu vor o schimbare de regim la Teheran, ei nu sunt crezuţi. Cum economia iraniană este în mare măsură controlată de clasa privilegiată din jurul ayatolahilor, şi în primul rînd de gărzile revoluţiei islamice, putem spune că Republica islamică dispune încă de un sprijin important.

Îşi imaginează oare strategii din jurul lui Donald Trump că populaţia iraniană, înformetată şi umilită în urma sancţiunilor, va ieşi într-o bună zi în stradă pentru a termina cu regimul ayatolahilor? Atenţie, spun unele voci competente, iranienii au ieşit să-şi exprime protestul în perioadele cînd economia mergea bine. Strivirea totală a Iranului, prin creare unui fel de “cordon sanitar” în jurul lui, riscă să fie favorabilă aripii celei mai radicale din sînul regimului, iar populaţia ar putea reacţiona exact invers, altfel spus strîngînd rîndurile în jurul puterii.

Cotidianul Le Monde analizează situaţia creată şi se întreabă dacă diplomaţia lui Donald Trump mai este “lizibilă”. O altă întrebare se pune însă în prezent: ce face diplomaţia europeană în acest context, care pare invizibilă? Londra şi-a trimis de urgenţă duminică un ministru la Teheran pentru a cere reţinere şi prudenţă, dar demnitarul britanic a fost primit cu “răceală”, ne informează Agenţia France Presse. Deseori diverşi editorialişti se plîng că Europa a devenit un “pitic diplomatic”. Si totuşi, Europa a fost cea care a negociat, timp de zece ani, cu Iranul, pentru a obţine acordul nuclear semnat la Viena pe 14 iulie 2015.

Cum de a devenit Europa “un pitic diplomatic” în faţa lui Trump, acesta este însă un alt subiect.