Europa: cine întoarce spatele Imnului european este capabil să întoarcă spatele şi democraţiei şi civilizaţiei

Nu încape îndoială că pe fondul divergenţelor dintre europeni la Washington locatarul de la Casa Albă îşi freacă mîinile de bucurie. Probabil că au zîmbit cu ironie şi Vladimir Putin, şi Reccep Tayyip Erdogan şi Xi Jinping. Pentru toţi aceşti lideri Uniunea Europeană este o maşinărie în pierdere de viteză dar încă susceptibilă se se opună unora dintre obiectivele lor. Iar dacă “maşinăria” ar cădea în pană definitivă, acest lucru ar fi perceput ca o veste bună.

Si în Europa însă unii îşi freacă mîinile, mă refer la formaţiunile populiste, euro-sceptice sau chiar eurofobe. Personal mi se pare insuportabil ca nişte deputaţi europeni, chiar dacă fac parte din partidul Brexit-ului, să întoarcă spatele în incinta Parlamentului de la Strasbourg în momentul intonării Imnului european. Acest gest, produs azi dimineaţă, mi se pare nedemn din partea unor oameni politici, şi îmi aminteşte de unii suporteri de pe stadioane, de fapt de huliganii care încep să fluiere cînd este intonat imnul naţional al echipei adverse.  

Poate că acest episod de gîlceavă europeană pe fond de oboseală, iritare şi resentimente va fi uitat peste cîteva luni, cînd noii responsabili vor fi perfect operaţionali şi activi. Dar unele învăţăminte trebuie trase. Pentru axa franco-germană în primul rînd, efectele sunt nefaste. În general francezii şi germanii se consultau cu mult timp înainte pentru a se prezenta apoi cu o poziţie comună la summit-uri europene avînd o miză importantă. În prezent, însă, între ambiţiosul Emmanuel Macron şi doamna Angela Merkel care dă semne de oboseală dialogul a devenit extrem de dificil. În general este deplorabil faptul că europenii nu mai au încredere unii în alţii. Francezii, şi nu numai, sunt convinşi că germanii nu vor altceva decît să aibe Europa la cheremul lor. Germanilor li se pare că dacă ar slăbi controlul Europa ar cădea în mîna incompetenţilor (ceea ce poate nu este total neadevărat).

Acest joc complicat şi cam uzat dintre cele “două locomotive ale Uniunii Europene” (mă refer la Franţa şi Germania) a fost acum perturbat şi de unele ţări “revoltate” din Europa de răsărit. Cotidianul Le Figaro a publicat un articol în care evocă “influenţa crescîndă a ţărilor din Europa de răsărit”. Tările din grupul de la Visegrad au respins ultragiate candidatura socialistului Frans Timmermans pentru postul de preşedinte al Comisiei europene considerînd că el un înţelege nimic din problemele Europei centrale şi de răsărit. Din 2004 încoace, de cînd au intrat în Uniunea Europeană, ţările din Est “au ajuns la maturitate politică şi acum sunt mai active în privinţa unor dosare”, scrie Le Figaro. Pe de altă parte, “ele nu mai vor să fie considerate nişte vasale ale Germaniei”. Este constatarea unui diplomat european citat de Le Figaro.

Într-un fel, Europa se află în situaţia acelor geometri care voiau să rezolve “cvadratura cercului”, să construiască un pătrat avînd aceeaşi arie ca a unui cerc. Europa a ajuns într-un moment cînd liderii ei nu mai sunt credibili decît dacă au capacitatea de a apăra şi problemele ţărilor din nord, şi ale celor din sud, şi ale celor din vest, şi ale celor din est… Poate că după spectacolul deplorabil al acestor numiri Europa de mîine va fi mai puternică. Si poate că va ţine ceva mai mult la demnitatea ei şi nu va permite unor huligani să-i întoarcă spatele cînd este intonată Oda bucuriei a lui Beethoven.

Cine întoarce spatele unei capodopere muzicale este capabil să întoarcă spatele şi democraţiei, şi valorilor umaniste, şi chiar şi ideii de civilizaţie.