Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Avignon: spectacolul de deschidere contestat de critică

avignon.jpg

"Arhitectură", de Pascal Rambert, autor şi regizor, prezentat în Curtea de onoare a Palatului papal
"Arhitectură", de Pascal Rambert, autor şi regizor, prezentat în Curtea de onoare a Palatului papal
Image source: 
Christophe Raynaud De Lage

"Arhitectură" se intitulează spectacolul care a deschis noua ediţie a Festivalului de teatru de la Avignon. Piesa îi aparţine unui autor de succes de 56 de ani, francezul Pascal Rambert, care semnează şi regia. Prezentat în Curtea de onoare a Palatului papal, cu numeroase vedete în distribuţie, spectacolul a fost însă copios criticat pentru didacticismul său. Libération, Le Monde, Le Figaro, La Croix sunt de aceeaşi părere: spectacolul abundă de banalităţi.

"Noroc că distribuţia este excepţională" scrie Fabienne Darge în cotidianul Le Monde. Ea îi reproşează şi lui Olivier Py, directorul festivalului, că de la venirea sa la cîrmă, în 2014, spectacolele prezentate în Curtea de onoare a palatului papal şi-au pierdut din curaj şi strălucire.

Personal nu pot decît să-i dau dreptate acestui cronicar lucid, care detestă complezenţa. Olivier Py este un om de teatru militant, care se doreşte, prin ceea ce face, "ancorat" în problemele Franţei, ale Europei şi ale lumii. Declaraţiile sale sunt marcate de un fel de umanism generos de stînga. El este capabil în acelaşi timp să creeze spectacole în care se războieşte cu elitele culturale franceze, să militeze pentru drepturile homosexualilor, să propună ateliere de teatru în închisori şi să introducă teatrul în cartierele defavorizate. Uneori însă dimensiunea didactică a activismului său ia prea mare amploare. Ori, teatrul de mare intensitate nu se face doar cu bunele intenţii.

Invitîndu-l pe Pascal Rambert să-şi monteze piesa la Avignon Olivier Py a avut o intenţie bună: să propună publicului o reflecţie despre cum se infiltrează în societate ideologiile extremiste. Pascal Rambert ne povesteşte parcursul unei familii, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Totul începe în Austria, în 1911, înainte deci de primul război mondial. Îi urmărim apoi pe membrii acestei familii cum se zbat în haosul primului război mondial şi cum ajung să fie prinşi în capcana istoriei în anii ascensiunii nazismului. Unul din rolurile principale este jucat de un mare actor francez, Jacques Weber. El îl încarnează, uneori cu un stil cam retoric, pe patriarhul familiei, arhitect de profesie.

In Franţa acest subiect, al ascensiunii fascismului şi nazismului în Europa în perioada interbelică, este foarte des abordat în romane şi în teatru. Iar perspectiva unui înfruntări, la prezidenţialele din 2022, între Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, readuce în actualitate subiectul…

Marea problemă însă, în spectacolul scris şi regizat Pascal Rambert, este platitudinea abordării. Fabienne Darge scrie în Le Monde că o bună parte din public a căzut într-un fel de torpoare în timpul celor patru ore de spectacol. Din punctul meu de vedere vina creatorului nu este lipsa de talent ci închistarea sa în gîndirea politică corectă. De unde absenţa oricărui risc artistic, a oricărei provocări.

Tot ce spun personajele sunt de fapt lucruri care nu emoţionează, nu te fac să tresari, alunecă pe lîngă tine…

Există două maniere de a utiliza banalitatea ca materie. Şi la Cehov personajele îşi spun lucruri banale, şi cu toate acestea se produce un miracol atunci cînd vorbesc sau se înfruntă personajele cehoviene: înţelegem că ele sunt prizoniere într-o condiţie din care nu vor putea niciodată ieşi decît prin moarte, şi în felul acesta se ţese în faţa noastră o dramă profundă. Pascal Rambert nu ajunge să ne convingă însă cu personajele sale, chiar dacă şi ele sunt captive într-o anumită condiţie…

In 2016 Festivalul de la Avignon s-a deschis cu un spectacol oarecum pe un subiect similar, intitulat "Damnaţii". El a fost semnat de Ivo van Hove, după filmul lui Visconti cu acelaşi nume. Între regizorul Ivo van Hove şi Pascal Rambert există însă un abis. Primul a îndrăznit să-i scuture profund, vizual şi emoţional, pe spectatori. Al doilea i-a tratat ca pe nişte şcolari.

Din ce în ce mai mult cred că teatrul este de fapt un domeniul în care eşecurile sunt mult mai numeroase decît reuşitele. În Franţa se face mult teatru, foarte mult teatru, dar există şi o autocenzură ideologică. Personal cred că un spectacol despre cum se infiltrează islamul radical în Europa ar fi fost mult mai necesar în prezent la Avignon, mai ales în Curtea de onoare a Papilor, unde în fiecare seară iau loc două mii de spectatori. Dar pentru o astfel de decorticare în public a unui fenomen cu profunde efecte toxice este nevoie de mult curaj, mult mai mult decît au Pascal Rambert şi Olivier Py.

120