Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut o oră în balon sau riscurile meseriei de jurnalist

20190803_065728.jpg

Balonul la bordul càruia va zbura colegul nostru Vasile Damian
Balonul la bordul càruia va zbura colegul nostru Vasile Damian
Image source: 
Vasile Damian

In estul Franţei, în regiunea Lorena, pe o fostă bază NATO transformată în aerodrom, are loc de trei decenii, o dată la doi ani, cea mai mare reuniune de baloane cu aer cald din lume. Botezată « GEMAB », prescurtarea de la «Grand Est Mondial Air Ballons», manifestarea a ajuns anul acesta la ediţia a 16-a. La precedenta ediţie, cea din 2017, s-a stabilit un inedit şi impresionant record mondial: 456 de montgolfiere au decolat simultan. Anul acesta, colegul nostru Vasile Damian s-a încumetat să meargă acolo în reportaj cu toate că suferă de vertij. Cu ce impresii s-a întors de pe urma acestei experiente aflaţi în cele ce urmează.

Când am aflat că voi pleca în reportaj la Mondialul baloanelor cu aer cald, mi s-a strâns puţin inima. Puţin mai mult chiar având în vedere că şi urcatul pe o scară de doi metri îmi provoacă vertij. Mi-am zis totuşi că imagini şi interviuri cu piloţii şi organizatorii pot realiza şi la sol, nu e nevoie să zbor ca să lucrez.

Avantajul pentru jurnalişti – în cazul de faţă, dezavantajul pentru subsemnatul – este că adesea organizatorii unui eveniment vor să facă pe placul presei doar-doar o să scrie ceva de bine despre ei. In cazul de faţă, după ce am făcut mai bine de 300 de kilometri la volanul maşinii pentru a ajunge pe aerodromul din Chambley – unde are loc Mondialul montgolfierelor – nici nu m-am dat jos bine că déjà mi s-a spus: “Astăzi seară zbori după ora 6”. In ciuda reţinerilor mele, mai bine zis a fricii de înălţime, propunerea era greu de refuzat. Nu mi-a rămas decât să mă adresez unui pilot care să mă liniştească, să-mi spună că “nu există vertij în montogolfiere. Ca să ai vertij, trebuie să fii legat de sol ori în balon eşti desprins de pământ. Cert, poţi avea o senzaţie de înălţime prea mare dar în general noi piloţii ştim să-i liniştim pe pasagerii ca Dvs. E suficient să priveşti în zare la decolare şi îţi trece. Oricum, în mijlocul atâtor baloane, eşti prea captivat ca să-ţi mai fie frică» îmi zice Thierry Baron, pilot de balon din 2011.

Douà baloane fotografiate "pe furis" de Vasile Damian, adicà fàrà sà priveascà în jos (Foto: Vasile Damian)

Sunt în continuare neconvins de argumente lui şi îl întreb de riscurile zborului. «Riscul principal este o pană de combustibil, de gaz, şi nu ai unde să aterizezi. Mai există apoi riscul să aterizezi pe vânt puternic. Atunci lucrurile pot deveni mai “sportive” mă avertizează Thierry.

«Si care sunt calităţile unui pilot bun?» continui să-l întreb cu vocea tremurândă pe Thierry. ”Pilotul nu trebuie să fie prea sigur pe sine. Când eşti prea încrezător, nu e semn bun. Rişti să uiţi anumite măsuri de securitate, nu mai eşti concentrat şi zborul devine periculos. Cu alte cuvinte, principala calitate a unui pilot este să fie capabil să recunoască, să spună, când nu este capabil să zboare» încearcă să mă liniştească Thierry Baron.

Balonul "prietenilor" prins aproape în copaci (Foto: Vasile Damian)

Personal, vineri seara am mulţumit din suflet acestor preziceri ale lui Thierry. La ora 8 seara, după două ore de aşteptări şi negocieri între piloţi şi organziatori, din motive meteo – adică de securitate, vânt prea puternic – s-a renunţat la zborul cu baloane. Niciunul din cele circa 400 de montgolfiere prezente nu se va înălţa iar eu voi putea dormi liniştit. «Aţi pierdut locul azi, altul nu vă putem oferi» îmi spun organizatorii.

După o noapte pe cât de liniştită pe atât de scurtă, mă scol la 5 dimineaţa ca să fiu pe aerodrom la ora 6, ora de decolare matinală Trebuie ştiut că din cauza aerului cald din timpul zilei, montgolfierele nu decolează decât fie în zorii zilei fie pe înserate.

Ne pregàtim de aterizare: pozitie semi-asezatà, cu spatele întors spre punctul de contact si cu mâinile agàtate bine de curelele din nacelà (Foto: Vasile Damian)

Ajung deci la locul faptei unde mă pregăteam să mai fac nişte interviuri cu piloţi şi nişte imagini frumoase când sunt luat din scurt de fetele de la serviciul de presă. «Vasile, ai un loc chiar acum în balonul care se cheamă «Piratul». Zbor plăcut !». Nici n-apuc să mă pregătesc pentru această experienţă inedită că déjà mă aflu cu alţi 5 pasageri şi un pilot chel şi cu barbă în mijlocul pistei de decolare lângă o nacelă gata-gata să-şi ia zborul. Ne urcăm repede la bord, eu nu departe de pilot pentru că aveam de filmat un interviu cu el în timpul zborului. Apuc să-i spun lui Samuel – numele pilotolui : «Sam, să ştii că am rău de înălţime, am vertij». «Nu-ţi face griji, şi eu am» îmi răspunde cât se poate de serios.

Cu aceste cuvinte deloc de bun augur pentru mine, încerc să-mi fac loc cât mai mult în nacelă unde oricum, pentru 7 oameni, spaţiul este foarte strâmtorat, stai ceva mai lejer decât într-o cutie de sardele. Decolarea este lină, mă uit doar puţin în jos, văd cum se desprinde frânghia care ne ţinea legaţi de sol, şi plecăm. Primele minute sunt relativ calme. Pilotul ştie să destindă atmosfera, vorbeşte în continuu în timp ce dă drumul din când când la arzătoare ca să urcăm mai sus. In mod regulat ne spune la câţi metri suntem. Eu, mai departe mă uit în zare, văd multe baloane colorate, simt că plutesc. Mai arunc repede un ochi în jos, văd cum se îndepărtează pământul, apele, casele, şamd. Mă roade tot mai mult neliniştea, mai ales că celălalt bărbat adult din nacelă începe să ne spună că suntem cam sus şi că i se face frică. Pilotul confirmă: «Suntem la o mie de metri altitudine». Mă încumet să privesc din nou peste parapet în jos şi simt că mă ia leşinul. Ca să nu mă fac de râs cu tremuratul picioarelor, îngenunchez, poziţie în care voi sta minute în şir. Tot în genunchi voi realiza şi interviul cu pilotul, spre stupoarea celorlaţi pasageri care probabil au văzut pentru prima şi ultima oară în viaţa lor un jurnalist îngenunchiat în faţa interlocutorului său. Imaginile cu peisajele din jur le voi filma tot din aceeaşi poziţie incomodă….

Coborârea are darul de a mă linişti. La 3-400 de metri de sol mă ridic ca să profit de privelişte. Si, surpriză, nu-mi mai e frică! Pilotul, în continuare glumeţ, intră într-un soi de cursă amicală cu un confrate aflat la cârma altui balon din apropiere. Ne coborâm până la vârful copacilor, piloţii chiar apucă să rupă două-trei frunze de acolo. Mai urcăm puţin peste o linie de cale ferată şi un stâlp de telecomunicaţii după care cursa se termină într-un lan de grâu proaspăt cules. Revenirea la bază se face la bordul maşinii familiei pilotului care, graţie unei aplicaţii pe smartphone, a ştiut exact la ce oră şi în ce loc am aterizat 30 de kilometri mai departe de unde am plecat în voia vântului.

Diploma care atestà cà Vasile Damian "a zburat si a fost curajos în timpul zborului" (Foto: Vasile Damian)

Revenit pe aerodrom cu un sentiment ambiguu – satisfăcut, «îmbătat» de peisajele văzute de sus dar şi cu amintirea unui zbor petrecut, în parte cel puţin, într-o poziţie inconfortabilă şi umilitoare – îmi reiau repede ritmul normal.

Am întâlnire, pentru un interviu, cu Philippe Buron Pilâtre. Fondatorul evenimentului «Grand Est Mondial Air Ballons» în 1989, fost jurnalist la agenţia France Presse, azi devenit un prosper om de afaceri – în afară de Mondialul montgolfierelor, omul este consultant în domeniul turismului, al aeronauticii, al politicii, este profesor la universitatea din Lorena şi, evident, instructor şi pilot de baloane cu peste 2.000 de ore de zbor la activ – Buron Pilâtre deci, interlocutorul meu,  trecut de 60 de ani, este şi stră-stră-stră nepot al celebrului Jean-François Pilâtre de Rozier, primul pilot din istoria aeronauticii care avea să zboare la bordul unei montgolfiere în noiembrie 1783! Descendentul acestuia ţine mai întâi să-mi amintească geneza Mondialului baloanelor. «Evenimentul a luat naştere din dorinţa de a organiza în Franţa cea mai mare reuniune de montgolfiere. Aşa le-am luat-o înaintea americanilor care au şi ei manifestarea de la Albuquerque. Am profitat de bicentenarul revoluţiei franceze, în 1989. Se căutau mari evenimente iar eu le-am propus această întrunire de baloane şi oameni de pe toată planeta” îmi spune Philippe Buron Pilâtre.

Fondatorul-patron al evenimentului este însă furios pe autorităţile franceze. «E foarte greu de organizat evenimente în Franţa. Din motive administrative, din cauza principiului de precauţie, de fiecare dată când organizăm un eveniment, riscam să fim condamnaţi dacă se întâmplă ceva. Ori noi nu suntem asasini, nu facem evenimentul ca să omorâm oameni. Facem asta ca oamenii să viseze” îmi zice supărat Philippe Buron Pilâtre.

Înainte de a-mi lua rămas bun de la cel care este o adevărată legendă vie – şi nu doar pentru piloţii şi pasionaţii de montgolfiere dar şi pentru întreaga regiune Lorena – îl întreb care sunt amintirile, evenimentele care l-au marcat cel mai mult în aceşti 30 de ani de când e la cârma GEMAB. Fără să ezite îmi spune: “Mi-aduc aminte în iulie 1989 când au venit piloţii sovietici aici la prima ediţie a Mondialului. Printre ei se aflau şi piloţi lituanieni care şi-au cusut steagul pe balon şi ne-au spus: “In curând o să fim liberi”. Un moment fabulos care mi-a rămas gravat în memorie. Si apoi, 1999, plină vară, Mondialul şi eclipsa totală de soare. Pentru prima dată în istoria evenimentului am umflat baloane în plină zi dar într-o beznă totală”.

Cum mi-am petrecut o oră în balon sau riscurile meseriei de jurnalist