Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Jacques Chirac, un eurosceptic devenit european convins

schroder.jpg

Jacques Chirac si cancelarul german Gerhard Schröder salutà multimea de la fereastra primàriei din Blomberg, Germania, 7 martie 2007.
Jacques Chirac si cancelarul german Gerhard Schröder salutà multimea de la fereastra primàriei din Blomberg, Germania, 7 martie 2007.
Image source: 
Oliver Berg / dpa / AFP

„Parcursul european” al lui Jacques Chirac a fost destul de haotic având în vedere diferitele poziţii pe care le-a adoptat în lunga sa carieră politică fostul preşedinte francez, decedat joi 26 septembrie.

Jacques Chirac a lăsat în memoria oamenilor imaginea unui preşedinte pro-european. Nu aceeaşi a fost însă poziţia sa de la bun început.

Puţini îşi mai amintesc că Chirac, în 1978, la nici un an după ce îşi creease partidul RPR şi demisionase din postul de premier al fostului preşedinte Valéry Giscard d’Estaing, lansa de pe patul spitalului Cochin, unde era internat pentru un picior rupt, un apel contra „Europei supranaţionale” şi în favoarea unei Europe mai degrabă a naţiunilor. Centriştii preşedintelui, până ieri aliaţi, erau acum descrişi de Chirac drept „partidul străinătăţii”, cel care „trage Franţa în jos”.

In anul următor, 1979, anul primelor alegeri europene, Jacques Chirac revine la atac pentru a denunţa o „construcţie europeană impotentă”. Europa este din punctul lui de vedere „o mare sită prin care trec toate crizele”, o Europă „dominată de interesele germano-americane”, o Europă în care „Franţa se va împotmoli ca într-o mlaştină”.

Odată ajuns la cârma ţării, la palatul Elysée, în 1995, Jacques Chirac schimbă macazul, schimbă direcţia şi mai ales tonul. Brusc este entuziasmat, favorabil extinderii la ţările central şi est-europene. Astfel, sub cele două mandate chiraquiene, Europa va primi în sânul ei 12 noi state. In 2004 intră Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Lituania, Letonia, Malta şi Cipru iar în 2007 România şi Bulgaria. Ca să-şi justifice virajul politic, Chirac va spune că extinderea permite „unei familii să se regăsească”. Totodată însă, el va recunoaşte că economiile respectivelor state nu sunt la nivelul celor care sunt déjà în UE. „Va trebui să le ajutăm” conchide el.

Cum notează observatorii, din cauza războiului din Irak, declanşat de americani în 2003 şi pe care Franţa l-a respins, spre deosebire de statele est-europene care au spijinit atunci administraţia de la Washington, liderul de la Paris nu şi-a făcut mulţi prieteni prin estul continentului. Zonă în care era privit mai degrabă ca un preşedinte pro-rus.

Cu cine a strâns însă relaţii bune şi îndelungate Chirac a fost cu o parte din cei trei cancelari germani cu care a conlucrat de-a lungul mandatelor sale: creştin-democratul Helmut Kohl, apoi social-democratul Gerhard Schröder şi în fine creştin-democrata Angela Merkel. Sub preşedinţia lui Chirac, în 2003, reamintesc colegii francezi de la RFI, cu ocazia aniversării a patru decenii a tratatului de prietenie franco-german zis „de la Elysée”, relaţia dintre Paris şi Berlin capătă o nouă dimensiune. Reuniunile comune se înmulţesc, se organizează chiar şi consilii de miniştrii comune şi, mai ales, cele două capitale se înţeleg în privinţa PAC – Politica agricolă comună. In aceeaşi perioadă se pun şi bazele raporturilor de forţe în sânul UE între cele două ţări, de unde şi apariţia poreclei „motorul Europei” când se evocă cuplul franco-german. Din păcate, „Nu-ul” spus de francezi Constituţiei europene în 2005 frânează cooperarea franco-germană în măsura în care Jacques Chirac iese fragilizat din această secvenţă politică.

Chiar dacă Germania salută azi „dispariţia unui mare european”, analiştii, precum cei de la Figaro, sunt de părere că în fapt „Chirac a fost mai ales ultimul mare preşedinte francez care a încarnat cuplul franco-german într-o epocă în care politica europeană se mai decidea între cele două maluri ale Rhinului. După cuplul Schröder-Chirac s-a stins aceea strânsă relaţie care permitea surmontarea diviziunilor şi găsirea unei poziţii comune”.