Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


„Moartea lui Danton” - o piesă emblematică pentru Europa montată la Porto şi invitată la Cluj

ctuna_tns2.jpg

Image source: 
Credit foto: Teatrul Naţional São João, Porto

Pe data de 23 noiembrie 2019, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca va putea fi văzută o montare cu piesa „Moartea lui Danton” de Georg Büchner, o creaţie a Teatrului Naţional São João din Porto, Portugalia. Montarea este semnată de regizorul Nuno Cardoso iar turneul teatrului din Porto are loc în contextul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa care va fi găzduit anul acesta la Cluj-Napoca. Iniţiativa îi revine lui Gábor Tompa, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, care a fost ales anul trecut preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, cea mai prestigioasă organizaţie teatrala de pe continentul nostru. Colegul nostru Matei Vişniec s-a aflat la Porto în acest sfîrşit de septembrie şi a văzut spectacolul „Moartea lui Danton”.

O piesă scrisă de un autor german, Georg Büchner, în 1835, pe tema Revoluţiei franceze, montată în zilele noastre la Porto într-o cheie contemporană, şi care se duce în turneu în România urmînd să fie prezentată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca în cadrul unui festival de teatru european...

Personal văd în toată această aventură culturală o metaforă a circulaţiei ideilor şi a valorilor culturale în Europa, şi mă întreb dacă nu cumva tot aici ar trebui să căutăm şi adevărata definiţie a Europei ca spaţiu de intensă contagiune artistică. Dacă putem vorbi de o Europă omogenă, atunci primele argumente trebuie să le căutăm în cultură, într-o anumită efervescenţă culturală unică în lume care a fost substanţa Europei.

 

Despre Europa am avut impresia că se vorbeşte, pe un ton grav, şi în spectacolul de la Porto. Regizorul Nuno Cardoso (asistat de Nuno M. Cardoso) a optat pentru o scenografie amintind de zilele noastre. Personajele de pe scenă sunt îmbrăcate la fel ca spectatorii din sală, iar ca decor (conceput de F. Ribeiro) nu avem nici ghilotine din epoca Revoluţiei franceze şi nici elemente amintind de Franţa ci... trei turbine care se rotesc într-un fel de edificiu industrial fisurat.

Simbolistica decorului impresionează de la bun început: spectatorii descoperă un fel de monolit destinat să fie indestructibil dar care apare brăzdat de o tăietură adîncă, ca şi cum ar fi fost fracturat de un cutremur sau de un cataclism. Să fie vorba de o centrală electrică, de o centrală nucleară, de motoarele unui transatlantic? Cele trei elice gigantice se învîrt din cînd în cînd şi sugerează accelerarea istoriei, ceea ce creează un sentiment de nelinişte. Ca şi opţiunea regizorului de a aduce personajele lui Büchner în zilele noastre...

 

Procedeul nu este nou, ba chiar uneori se abuzează de el în creaţia teatrală contemporană, dar în cazul spectacolului de la Porto el se dovedeşte a fi foarte eficient. Imposibil să nu te întrebi, după primele cîteva de minute de spectacol, dacă impresionantul mecanism industrial nu este de fapt Uniunea Europeană de astăzi, fisurată pentru prima oară în mod grav de la construcţia sa.

Nimeni nu se aşteapă, la un spectacol cu piesa „Moartea lui Danton” la un final fericit... Se ştie că Revoluţia franceză şi-a devorat proprii copii, că a inventat teroarea ca formă de guvernare, că a vrut să accelereze, prin vărsare de sînge, ceva ce în limbaj comunist s-a numit o sută treizeci de ani mai tîrziu „formarea omului nou”. Odată lansată, maşina terorii este greu de oprit, iată unul din mesajele regizorului şi ale unei excelente echipe de actori, în frunte cu Albano Jerónimo. Acest avertisment nu este nici el nou, dar el are o nouă rezonanţă într-un context european dificil, cînd construcţia comunitară dă rateuri în Marea Britanie, în Catalonia, în unele ţări din estul continentului. Sigur, situaţia este diferită, nu ne aflăm astăzi într-o logică de teroare ca pe vremea lui Danton, a lui Robiespierre, a lui Saint-Just, a lui Camille Desmoulins, dar ne aflăm într-un moment de posibilă pierdere a controlului…

Figura lui Danton, în piesa lui Büchner şi în spectacolul semnat de Nuno Cardoso, intrigă şi ea. Danton este departe de a fi un „revoluţionar perfect” aşa cum ar dori intransigentul Robiespierre. Danton are, dimpotrivă, slăbiciuni, pasiuni terestre, îndoieli, îi plac viaţa şi femeile, rămîne prudent în faţa idealiştilor atotştiutori şi ultra-autoritari al căror model este Robiespierre. Si aici mi s-a părut că văd, în demersul regizorului, o aluzie polemică la numeroşii guru care vor să ne dea lecţii de perfecţiune, care ne îndeamnă să-i urmăm, inclusiv în operaţiunea de dezmembrare a edificiul european, pentru a avea „o viaţă mai împlinită”.

 

Urmărînd zbuciumul lui Danton, şi mai ales modul în care treptat îşi pierde toată influenţa asupra „maşinii revoluţionare” şi asupra oamenilor, am avut din nou imaginea unei drame contemporane, aceea a unei Europe care îşi pierde încrederea în ea însăşi. Spectacolul, ca un arc între două epoci istorice şi ca un strigăt de alarmă către întreaga Europă, m-a impresionat şi m-a tulburat. Am plecat cu imaginea neliniştitoare a turbinelor care se învîrtesc uneori haotic şi a edificiului fisurat, şi cu o întrebare foarte angoasantă în suflet: oare cît de mare şi de gravă este fisura?