Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (168) : De cette musique care nu poate fi „redux”

61pbdw7dxrl._ac_sy550_.jpg

Image source: 
AMAZON

Acum câteva luni murea la Blois, la 84 de ani, compozitorul și interpretul Jacques Loussier, celebrat în câteva articole și emisiuni de radio care aminteau reputația internațională a acestuia.

Pendant une décennie au moins il avait tenu le haut de la scène internationale non pas avec ses compositions, ses musiques de film ou sa « Messe baroque pour le XXIe siècle ». Ce qui l’avait rendu célèbre și i-a îngăduit să dea mai bine de 3000 de concerte și să vândă circa șapte milioane de discuri a fost felul în care a împreunat jazzul cu muzica clasică. Pianist, Jacques Loussier a format în 1959 împreună cu contrabasistul Pierre Michelot și percuționistul Christian Garros trio-ul „Play Bach”. Les « arrangements » de Jacques Loussier, qui mariait de façon heureuse la musique de quelques compositeurs classiques – Bach mais aussi Scarlatti et Mozart, Schumann et Ravel – avec le « swing », étaient harmonieux et mélodiques et lorsque, dans une des auditions que George Bălan organisait à l’époque au Conservatoire national de musique de Bucarest, nous avons entendu cette version rythmée de Bach, nous n’avons pas eu le sentiment d’un sacrilège. Jacques Loussier nu făcea decât să exploateze parodic, aproape în glumă, o dimensiune ritmică prezentă în partitura originală.

Ceea ce salva de la blasfemie muzica lui Jacques Loussier era faptul că nu se lua în serios, că totul părea o joacă, à la façon dont les enfants transforment les personnages des contes de fées pour les faire ressembler à eux, qui les incarnent dans la cour de récréation : spuneam că eram Bach și că, făcând din pervazul ferestrei un pian, dădeam un concert la grădiniță – exagerez, firește, pentru nevoile demonstrației, exagerez pentru că, perfect structurate, improvizațiile lui Jacques Loussier erau spumoase ca șampania care se bea în aperitiv et n’a jamais eu l’outrecuidance de vouloir accompagner le foie gras.

Ce qui rend insupportable, blasphématoire et ridicule la version d’une équipe internationale de faire du jazz avec l’opéra de George Enescu « Œdipe » c’est que les auteurs de cette version de concert, présentée à Lyon il y a un an et qui refait surface aujourd’hui, se prennent au sérieux. Vor, citez, „să contribuie la conștientizarea geniului lui Enescu în lume”. Dezolați că „Oedipul” lui Enescu e atât de rar reprezentat din cauza dificultăților pe care le ridică o lucrare de-o asemenea monumentalitate, inițiatorii proiectului „Oedipus Redux” – oublions ce titre d’un mauvais goût présomptueux qui fait allusion à « Oedipus Rex » de Stravinski – nu se mulțumesc să prezinte o versiune prescurtată a operei, așa cum a făcut, la Paris, Peter Brook cu „Carmen” pe care a esențializat-o în respectul absolut al muzicii lui Bizet.

Nu, dragi ascultători, eux ils mettent en jazz l’opéra d’Enesco sans se rendre compte qu’il s’agit là d’une pensée musicale d’un autre type, qui refuse par nature une telle démarche. Héritier de Wagner qui veut donner au chant la continuité du souffle, format la școala muzicii franceze și a unui Debussy care și el spunea, vorbind de opera sa „Pelléas et Mélisande”, că nici o constrângere, fie și cea a ritmului, nu trebuie să vicieze spunerea prin cânt a unei stări sufletești, George Enescu, în opera sa „Oedip” construit le discours musical en interdisant au rythme de prendre le pas sur le phrasé. Le jazz – « free » ou non – détruit cette logique musicale et, dans l’impossibilité d’organiser la substance selon un principe qui ne lui convient pas, produit un désastre, un fel de trăsură cu roți pătrate, une parfaite cacophonie de hăulituri instrumentale și urlete vocale, ceva urât, respingător și care, după umila mea părere, „conștientizează” în lume prostul gust al unui demers artistic care consideră că modernitatea – sau postmodernitatea dacă preferați – constă în a pune mustăți unor Joconde pe care nu suntem în stare să le pictăm.

Mais la vraie question n’est pas là. Somme toute pourquoi entraver la liberté de création ? La nature est diverse et à côté des gracieuses gazelles et des éléphants dont l’intelligence surprend, il y a aussi les grosses araignées poilues, les ornithorynques balourds et les moutons dits de Panurge. Și-atunci de ce nu și acest „Oedipus Redux” pe care nu știu dacă trebuie să-l rânduiesc printre paianjeni, ornitorincși sau oi.

Ceea ce mă rușinează et me gêne aux entournures est que des institutions nationales chapeautent de tels projets et qu’elles envoient ces productions farfelues représenter la Roumanie à l’étranger, o Românie Redux o Românie falsă, o Românie care nu e cea pe care o cunosc și a cărei cultură e modernă – et post moderne si vous préférez – prin operele unei tulpini naționale care nu rodește răcnete și urâciune – veți fi remarcat poate și dumneavoastră, mulțumită lui Arghezi, că la București până și mucegaiul e o floare.