Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (170): Academia et la cage aux fauves

Seminarul anual internațional „Penser l’Europe”, organizat de Academia română și Academia de științe morale și politice din cadrul Institutului Franței, în colaborare cu Fundația națională pentru știință și artă de la București, a ajuns la a XVIII-a ediție. Anul acesta, le sujet proposé à la réflexion des invités qui viennent d’une dizaine de pays et dont les titres universitaires et le prestige intellectuel promettent un débat de qualité, este „Rolul academiilor europene în secolul al XXI-lea”.

La o primă vedere subiectul poate părea specios, departe de preocupările imediate, stringente ale unui început de secol confruntat cu îngrijorări mai grave și mai globale que celles d’il y a cent ans. Au début du XXe siècle, le monde craignait des confrontations planétaires meurtrières, și cele două războaie mondiale, cu prelungirile pe care le cunoaștem, ont fait, comme on s’y attendait, des dizaines de millions de morts. C’était, si je puis dire au risque d’offusquer certains, la rançon de la modernité. La postmodernité ne pune în fața unei probleme cu mult mai grave, cea a supraviețuirii omului pe o planetă pe care secolul XX amenința să o distrugă cu armele atomice et que le nôtre est en train de détruire d’une manière moins spectaculaire, plus insidieuse, mais d’une redoutable efficacité, ronțăind-o încetul cu încetul, otrăvind pământul și cerul până când ea nu va mai putea fi locuită. Progresul, care a făcut gloria modernității și ne duce la vale ca un tren fără frâne, a devenit, în gândirea postmodernă, chezășia faptului că omenirea se sinucide la foc mic : ce qui définit notre monde aujourd’hui c’est le « juste pas encore néant » de Gunther Anders.

Ce préambule n’est pas sans rapport avec le sujet proposé cette année par les organisateurs du séminaire « Penser l’Europe ».

Les Académies telles que nous les connaissons aujourd’hui sont issues d’un modèle unique, cel al Academiei franceze, fondată în 1635 de Richelieu. Acesteia i s-au adăugat, alături, fără să infiltreze această instituție tutelară și fără să-i știrbească autoritatea pe care n-o pot egala, celelalte academii unite astăzi sub titulatura « Institut de France » : les académies des inscriptions et belles lettres, des sciences, des sciences morales et politiques et finalement celle des beaux-arts.

Cette séparation dont l’exemple n’a pas été suivi par les autres institutions du même genre care apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea pregătind iluminismul secolului următor, a ferit, pe cât s-a putut și cât s-a putut, cultura franceză de morbul gândirii științifice care, impunându-se prin descoperiri uluitoare și de-o uluitoare eficacitate, nous ont fait oublier que l’objectivité scientifique n’a ni morale ni nationalité, que la loi de la gravitation universelle s’en fiche éperdument si elle fait tomber sur la tête dudit Newton une pomme ou un rocher et qu’elle fait table rase de ce qui fait un homme, à savoir le sens de son existence.

Nu întâmplător Academiei franceze i s-a dat în seamă nu știința, nici măcar cunoașterea, ci limba, adică visteria în care este păstrată cultura unei colectivități. Membrii acesteia sunt legați prin cuvânt nu numai între ei dar și cu toți cei care de-a lungul multor secole au trăit într-o aceeași menire pe care au înscris-o în limbă. Intruziunea științei, scoasă din cușca cunoașterii, în această zonă, este fără îndoială cauza destrămării de azi dont le signe spectaculaire est l’ainsi nommée mondialisation. Parce qu’une brosse à dents est tout aussi efficace au Brésil qu’en Chine et parce qu’on roule aussi bien dans une voiture qu’une entreprise française fabrique, selon le coût de la main d’œuvre, en Espagne ou au Japon, autoritățile politice, mânate de-un „progresism” mâncat de molii, vor să strice temeiul care  transformă un boț de mațe înșirat pe frânghia unei specii animale într-un om. Meșterii științelor exacte vor să facă din noi niște frumoase mașini stahanoviste care ascultă de un limbaj  numai din butoane.

Frică mi-e că azi rolul unei Academii e să repună știința în cușca în care se cade să ținem fiarele mânate de legea naturală, înghesuind acolo și politicienii care ne conduc științific din dezastru în dezastru. Donner ensuite autorité idoine à ceux qui cultivent la langue, seule en mesure d’unir ce que nous sommes aujourd’hui avec notre passé – et deux points font déjà une ligne qui projette une direction. Numai o Academie e în măsură să ne dea, prin limbă, un drum de care ne putem apoi îndepărta fără să ne fie teamă că ne vom rătăci.