Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Editorul Yves Michalon: „Acum 30 de ani am avut şansa să cunosc în România oameni curajoşi, inteligenţi şi francofoni; a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea”

20191121_143019.jpg

Yves Michalon a fost foarte activ în România, la începutul anilor '90
Yves Michalon a fost foarte activ în România, la începutul anilor '90
Image source: 
Twitter/@Michalon

Yves Michalon, 74 de ani, este de aproape un sfert de secol editor şi scriitor. In urmă cu 3-4 decenii era însă o personalitate de primplan în lumea comunicării şi publicităţii, vice-preşedinte al grupului Havas. Imediat după căderea zidului de la Berlin şi apoi a regimului Ceauşescu, Yves Michalon creează în 1990 asociaţia Est-Libertés. Scopul acesteia: sprijinirea eforturilor de democratizare în ţările est-europene. Astfel, lideri sau partide politice din Albania, Bulgaria, Serbia dar şi România au primit susţinere de la Est-Libertés. Vasile Damian l-a cunoscut încă de atunci. La 30 de ani de la căderea comunismului, colegul nostru l-a reîntâlnit pentru un interviu sub formă de rememorare. Prima întrebare: „Unde eraţi în decembrie 1989?”

Yves Michalon: Era groaznic, teribil ce vedeam la televizor, la limita suportabilului. Parcă asistam la un film foarte prost. Mă întrebam cum de acest popor nu s-a revoltat mai devreme. De abia mai târziu am realizat cât de dur şi violent a fost totalitarismul în acea ţară şi cât de puternic a influenţat – şi poate chiar mai influenţează şi azi - structura mentală a indivizilor. Am avut şansa să întâlnesc foarte repede oameni curajoşi, virtuoşi, inteligenţi, francofoni, şamd. care au reprezentat una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea.

Vasile Damian: In 1990, pe când aveaţi o carieră de răsunet în lumea comunicării şi a publicităţii, aţi decis să renunțați la tot pentru a crea Est-Libertés. De ce?

Y.M.: Eram în plină criză existenţială. Aveam o evidentă reuşită profesională – eram vice-preşedintele primului grup european de comunicare şi publicitate – şi aveam timp la dispoziţie. Intr-o zi, un prieten mă invită la Café Flore ca să-mi prezinte pe cineva care vrea să mă cunoască. Era vorba de Mihnea Berindei, pe vremea aceea vice-preşedinte al Ligii Drepturilor Omului. M-am dus la cafenea ca să aflu că era de fapt vorba de sprijinirea unei eventuale candidaturi a lui Nicolae Manolescu la preşedinţia României. I-am spus lui Manolescu că nu prea văd cum aş putea să-l ajut pentru că nu fusesem în viaţa mea în România. Deîndată mă invită să vin week-end-ul următor la Bucureşti. Plec deci în România împreună cu Mihnea Berindei şi, trebuie să- v-o spun, am rămas cu o primă impresie foarte proastă. Aeroportul era aproape în beznă, poliţiştii înarmaţi până în dinţi erau atot-prezenţi, şamd. Era lugubru, sinistru, deloc primitor! In mintea mea mi-am zis imediat: „Ce dracu' caut aici?”

Foarte repede însă am fost cucerit după ce am participat la o cină unde erau prezenţi mai toţi intelectualii de seamă ai epocii. Am fost cucerit evident de inteligenţa, cultura şi căldura sufletească a acelor oameni dar şi de mici detalii pe care nu le uit nici azi. Mi-au servit mai întâi cârnăciori făcuţi la ţară fără să-mi spună că după aceea urmează sarmalele. Nu mai puteam mânca nimic, eram sătul, dar recepţia a fost excepţională. In următoarele trei zile i-am cunoscut pe cei mai toţi liderii importanţi ai societăţii şi ai puterii. Aşa am înţeles repede sărăcia gravă din ţară şi că trebuie să fac ceva.

V.D.: Aţi intervenit în mai multe ţări est-europene, nu doar în România. Cum aţi procedat, concret ce aţi făcut?

Y.M.: Am început prin a mă interesa despre România: limba, cultura, obiceiurile, atuurile ei, şamd. Toată lumea a venit în România la revoluţie – în particular la Timişoara - sau imediat după aceea, şi toţi au promis că vor reveni acolo ca să ajute. In cele din urmă, nimeni nu s-a întors... Eu nu vroiam să fiu băgat în aceeaşi oală aşa că mi-am zis că dacă voi reveni vreodată acolo, trebuie să nu revin cu mâinile goale. Repede am revenit însă la Bucureşti cu diverse materiale, precum calculatoare. Puteam deci să începem munca, să structurăm puţin lucrurile. Mi-am dat însă seama că nu aveam cu cine: oamenii nu ştiau, nu erau învăţaţi. Nicolae Manolescu vroia să se prezinte la prezidenţiale – avea să eşueze însă la alegerile interne în partid în 1992 –, dar nimeni nu ştia bine cum funcţionează un partid, cum merge un sindicat, lucruri de bază.

Aşa am avut idea să creăm cu Mihnea Berindei o mică structură „Est-Libertés”. Graţie acesteia şi prin intermediul programului Phare al UE, am avut foarte repede acces la mijloace financiare. Bani cu care i-am ajutat apoi în România pe cei care aveau potenţialul să ajungă la guvernare. Oameni pe care i-am adus de exemplu la Paris unde îi prezentam responsabililor politici, jurnaliştilor, etc. dornici să-i cunoască pe cei care într-o bună zi puteau ajunge la putere ca să redreseze ţara după 50 de ani de totalitarism.

V.D.: Ce contacte, ce legături aţi păstrat cu România la 30 de ani după căderea comunismului?

Y.M.: N-am păstrat contacte în România ci am prieteni adevăraţi acolo! Evident, mă gândesc mai întâi la Nicolae Manolescu, dar şi la Gabriel Liceeanu, la toţi cei din GDS începând cu Gabriela Adameşteanu, la familia Pleşu, la familia Damian – asta este, îmi pare rău că trebuie s-o spun pentru că este vorba despre părinţii Dvs - şi mulţi alţii. Toţi aceştia îmi sunt prieteni, nu relaţii!

La un moment dat, Est-Libertés avea zece colaboratori la faţa locului iar biroul meu era practic în incinta guvernului chiar dacă încercam să fim cât se poate de discreţi. La fiecare două săptămâni mergeam în România şi la fiecare două săptămâni trebuia s-o iau de la capăt pentru că în ciuda bunăvoinţei, când nu eram prezent, entuziasmul scădea...

V.D.: Vă veţi reîntoarce vreodată în România? Nu sunteţi curios să vedeţi la faţa locului cum a evoluat ţara?

Y.M.: Nu se poate să nu mă întorc într-o zi la Bucureşti! Sunt mai departe informat despre ceea ce se întâmplă în ţară. Pe de o parte sunt nostalgic dar totodată mi-e teamă să nu fiu dezamăgit pentru că lucrurile nu au mers destul de repede. Mai persistă conformisme stupide, există încă mentalităţi şi comportamente care nu au evoluat cum ne-am fi dorit. Nu sunt deci foarte grăbit să revin în România dar când o voi face, voi locui la prieteni pentru a lua pulsul. Presimt însă că voi fi puţin decepţionat...

Editorul Yves Michalon: „Acum 30 de ani am avut şansa să cunosc în România oameni curajoşi, inteligenţi şi francofoni; a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea”