Situaţia lui Charlie Hebdo şi soarta desenului de presă, 5 ani după atacul jihadist

Echipa de la Charlie Hebdo a fost profund remaniată. Traumatismul atentatului care a decimat practic întreaga redacţie i-a marcat pe veci pe supravieţuitori. Foarte repede după atacul din 7 ianuarie 2015 au apărut dezacorduri fundamentale între diverşii supravieţuitori, neînţelegeri legate în esenţă de modul de guvernanţă al revistei. Context în care mai toţi cei din vechea echipă au plecat, cu rare excepţii.

Banii recoltaţi s-au evaporat şi ei în mare parte. Inainte de atentat, Charlie Hebdo se adresa unui publici foarte restrâns şi situaţia financiară a publicaţiei era extrem de precară, în prag de faliment. Imediat după atentat, numărul din 14 ianuarie 2015, vândut extrem de bine, a adus în vistieria revistei satirice 15 milioane de euro la care s-au adăugat alte 5 milioane provenite din donaţii private. Revista cheltuieşte însă şi azi milioane de euro anual pentru a asigura securitatea localului şi a membrilor redacţiei. In plus, dacă numărul abonaţilor s-a stabilizat la 30.000 – de două ori mai mulţi decât înainte de atentat – vânzările în chioşcuri au scăzut.

Philippe Lançon, critic cultural la Libération, scriitor şi supravieţuitor al atentatului de acum 5 ani, spune că „jihadiştii aproape că şi-au atins scopul. Cum însă nu ş-i l-au atins complet, l-au ratat. Teroriştii, când au ieşit din redacţie după ce au comis măcelul, au strigat „Am ucis Charlie Hebdo!” ori Charlie nu a murit. Charlie trăieşte şi va continua încă multă vreme să trăiască, cu amintirile sale, cu contradicţiile sale şi în ciuda atacurilor”.

Reţelele de socializare, tot mai prompte în a se indigna faţă de orice

Anumiţi analişti sau cititori reproşează revistei că este obsedată doar de laicitate şi de islam. Riss, actualul director al lui Charlie Hebdo, dezminte acest lucru şi dă drept exemplu ultimul număr, cel comemorativ din această zi de marţi 7 ianuarie 2020. Pe copertă este desenat un uriaş telefon mobil pe al cărui ecran apar logourile unor reţele de socializare. Respectivul telefon striveşte sub greutatea sa, limba şi creionul unui desenator. Denunţând apoi „noii guru ai gândirii formatate”, revista dă şi cuvântul apropiaţilor desenatorilor asasinaţi acum 5 ani. In fine, editorialul săptămânalului este consacrat „noilor cenzori şi noilor dictaturi, reprezentate de asociaţii tiranice, de bloggeri şi de minorităţi nombriliste”.

Observatorii notează dealtfel că în ciuda sprijinului în favoarea libertăţii de expresie care a urmat atentatului din 2015, desenul de presă este astăzi un gen de exprimare în pericol mai peste tot în lume. Ziarele se tem de tot mai multe lucruri în timp ce reţelele de socializare sunt tot mai prompte în a-şi manifesta indignarea faţă de orice. Exemplul cel mai flagrant şi mai recent a venit anul trecut de la prestigiosul New York Times care a decis să nu mai publice nicio caricatură în paginile ediţiei sale internaţionale după o polemică legată de un desen considerat antisemit.

Si la Paris, în sânul redacţiei Charlie Hebdo, se pune întrebarea dacă nu cumva „desenul satiric este o formă a libertăţii de expresie pe cale de dispariţie. Desenul este tot mai puţin tolerat iar când este acceptat, desenul devine foarte consensual şi puţin insipid” regretă Riss. Chiar şi în Franţa, ţară în care gradul de impertinenţă al caricaturilor a fost întotdeauna foarte ridicat în raport cu cel din ţările anglo-saxone, prudenţa riscă să afecteze reputaţia pe care o căpătaseră desenatorii. Absenţa de distanţă critică, moralizarea societăţii şi tonul inchizitorial al reţelelor de socializare sunt cele care pun în pericol desenul de presă şi îi împing pe caricaturişti să se autocenzureze.