Acalmie socială în Franţa după violenţe incompatibile cu democraţia

Potrivit unui studiu al Fundaţiei Hans-Böckler, care calculează numărul de zile de grevă pe mia de salariaţi, Franţa este campioană absolută cu o medie de 118 zile de grevă pe an. O cifră care contrastează enorm cu Statele Unite, de exemplu, unde sunt înregistrate 5 zile de grevă pe an, sau cu Elveţia, o zi de grevă pe an. Ceea ce nu înseamnă că grevele sunt o specialitate strict franceză, Belgia, de exemplu, afişează pe contorul acţiunilor sindicale 88 de zile de greve pe an, iar Canada 74 de zile.

Nici o altă ţară din acest club care reprezintă locomotiva economiei mondiale nu atinge însă "performanţa" franceză. Nu întîmplător deci numeroşi comentatori de pe diferite meridiane se întreabă de ce: de ce într-o ţară prosperă cum este Franţa, cu o democraţie stabilă şi cu un stat de drept care funcţionează, există atît de multe nemulţumiri? Explicaţia cea mai frecventă este aceea că pe teritoriul Hexagonului, de la Revoluţia din 1789, s-a instaurat o cultură a luptei sociale. Marx, în 1850, publica un studiu intitulat "Luptele de clasă în Franţa" şi ajungea la o concluzie similară: şi anume că dintre toate ţările europene dispunînd de un proletariat numeros în Franţa putea fi găsit proletariatul cel mai combativ.

Demograful Emmanuel Todd reia această concluzie a lui Marx şi o dezvoltă într-o carte care apare săptămîna aceasta la editura Seuil, intitulată "Lupta de clasă în Franţa în secolul al XXI-lea". El ne asigură că francezii nu au abandonat lupta împotriva capitalismului, că vestele galbene reprezintă o mişcare de tip nou şi că lupta de clasă (deci lupta celor săraci şi marginalizaţi împotriva celor avuţi şi puternici) face parte din "identitatea franceză". 

Din exterior, această ultimă analiză poate părea stupefiantă. Cu atît mai mult cu cît un intelectual precum Emmanuel Todd cauţionează violenţa într-un stat de drept, unde există nişte reguli impuse de mecanismele democraţiei. Emmanuel Todd justifică acţiunile violente ale contestarilor şi le consideră "defensive". Altfel spus, salariaţii cu venituri mici, şomerii şi în general toată suflarea din Franţa care trăieşte la limita sărăciei ar fi fost "agresaţi" de reformele promovate de preşedintele Emmanuel Macron. Nu întîmplător de altfel un fel de ură s-a cristalizat împotriva preşedintelui. Există bănuiala că un militant exaltat ar fi provocat săptămîna trecută, în noaptea de vineri spre sîmbătă, un incendiu în cafeneaua La Rotonde din Montparnasse numai pentru că este preferata preşedintelui şi pentru că şi-a sărbătorit acolo victoria la prezidenţiale. Tot vineri seară mai mulţi militanţi "radicalizaţi" au încercat să intre în teatrul parizian Bouffes du Nord unde preşedintele asista la o reprezentaţie teatrală (cu piesa "Muştele" de Sartre).

Se vor multiplica astfel de acte în viitor în Franţa, comise de grupuri de militanţi pe care nu-i mai controlează nici un sindicat? De notat că aceşti contestatari adepţi ai violenţei fac parte din peisajul politic al extremei stîngi, cauţionată în general de intelectualii francezi. Un comentator care se exprimă în cotidianul Le Figaro constată că apelurile la violenţă ale extremei stîngi sunt trecute cu vederea de multă lume, inclusiv în spaţiul mediatic, dar dacă ele ar fi proferate de extrema dreaptă s-ar produce un adevărat taifun social…

Executivul condamnă ferm violenţele care ies din cadrul democratic, dar climatul în acest moment este destul de confuz în Franţa. Liderul sindicatului comunist CGT, Philippe Martinez, a declarat, citez: "salariaţii dispun încă de multă imaginaţie pentru a-şi exprima numulţumirile". Să includă, oare, această imaginaţie, şi ura şi violenţa?  Preşedintele Emmanuel Macron s-a exprimat şi el spunînd că aceste violenţe reprezintă "o ruşine pentru democraţie".