Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Carantina: o ocazie pentru o vastă reflecţie filozofică…

carantina.jpg

Image source: 
REUTERS/Lim Huey Teng

Criza sanitară mondială suscită o dezbatere intensă pe multiple teme legate de Europa, de raportul dintre om şi planetă, de societatea post-Covid-19, de revenirea în forţă a statului providenţă. În Franţa se exprimă în prezent numeroşi filozofi, sociologi, responsabili politici. Carantina este un moment propice pentru reflecţie dar şi pentru adoptarea, în viitor, a unor noi reflexe sociale. Punctele de vedere exprimate în presă, la radio şi la televiziune sunt pasionante. S-ar spune că epidemie provoacă pe de o parte frică dar pe de altă parte alimentează inteligenţa colectivă. Enorma masă de intervenţii din ultimele trei sau patru zile se concentrează pe două axe: falimentul economic şi moral al modelelor de dezvoltare precedente, pe o parte, şi imperativul de a trage lecţiile care se cuvin pentru viitor, de pe altă parte.

În ce priveşte falimentele sistemice de pînă acum, una dintre cele mai critice poziţii le are jurnalistul şi geopoliticianul Renaud Girard. Într-un articol publicat pe 17 martie în Le Figaro el vorbeşte despre falimentul a trei ideologii: comunismul, europenismul şi globalismul. Partidul Comunist Chinez este pus primul pe banca acuzaţilor pentru modul în care a gestionat această criză în prima sa fază. „Cultura miciunii de stat şi a disimulării”, precum şi „obsesia păcii sociale” au făcut că s-a pierdut un timp preţios la Wuhan, unde a apărut virusul, iar în momentul cînd efectiv responsabilii chinezi au luat măsuri pentru izolarea regiunii virusul circula deja pe planetă.

În ce priveşte „europenismul”, Renaud Girard are următorul reproş de făcut: „construcţia europeană şi religia sa adiacentă de deschidere a frontierelor au fost considerate ca un ideal în sine, în loc să fie puse sub semnul pragmatismului, în interesul comun al diferitelor naţiuni al Uniunii Europene”.

Globalismul este incriminat de gînditorul francez pentru iluziile sale legate de „virtuţile absolute ale diviziunii internaţionale a muncii ascultînd doar de legile clasice ale liberalismului economic.” Renaud Girard îşi încheie articolul cu această frază: „Este inacceptabil să depindem astăzi de o ţară atît de îndepărtată şi diferită de noi precum China pentru fabricarea medicamentelor noastre. (…) Cînd vom ieşi din această pandemie, va trebui să restabilim de urgenţă un real suveranism economic european.”

Acest ultim apel mi se pare just şi urgent, de altfel responsabilii europeni încep să-şi recunoască lentoarea şi întîrzierea cu care s-au mobilizat împotriva virusului. Preşedinta Comisiei europene, Ursula Von der Leyen, şi-a făcut deja mea culpa în publicaţia germană Bild recunoscînd că a subestimat amploarea epidemiei şi pericolul reprezentat de ea. 

Într-un articol publicat în Le Monde, Mireille Delmas-Marty, expertă în justiţie comparată explică însă mai pe larg de ce europenii nu se aşteptau să devină epicentrul epidemiei de coronavirus. De fapt, spune specialista, europenii s-au obişnuit de multe decenii să privească nenorocirile de pe planetă ca de pe un balcon. Crizele, războaiele, epidemiile, catastrofele umanitare şi naturale, loviturile de stat se produc întotdeauna în altă parte, pe alte continente, în alte ţări, în Africa, în Asia, în America latină. Treptat, din codul genetic al europeanului a fost evacuată ideea că şi lui i s-ar putea întîmpla ceva ce ţine mai degrabă de lumea a treia, de ţările sărace. Pe scurt, haosul a fost întotdeauna privit ca fiind mai degrabă un spectacol îndepărtat. De unde şi incredulitatea europenilor în faţa virusului, mai toţi şi-au spus în gînd „nu se poate ca el să ajungă şi la noi, în societatea noastră modernă, evoluată…” Iată însă că virusul al ajuns, iar Mireille Delmas-Marty ne propune acum următorul lucru: „Să profităm de pandemie pentru a face pace cu Pămîntul”.

Acesta este şi titlul articolului ei din Le Monde, din care citez cîteva fraze : „În faţa unui pericol real, statele au mari dificultăţi, la scară europeană şi la scară mondială, pentru a opri propagarea virusului şi pentru a-i limita consecinţele: oraşe pustii, magazine devalizate, educaţia tinerilor întreruptă, activităţi suspendate, burse în plină prăbuşire. Ca şi cum această minusculă formă de viaţă ar fi venit ca să provoace întreaga noastră umanitate globalizată şi să-i pună în lumină neputinţa. Sau poate că el îi oferă umanităţii o ultimă şansă, aceea de a deveni conştientă de destinul ei comun şi de a o convinge să se îmbarce pe aceeaşi corabie. Noi, oamenii, avem nevoie de o busolă comună.” Iată o frumoasă concluzie, şi un apel raţional: să ne gîndim la o busolă comună pe care, pînă acum, modernitatea şi globalizarea nu au avut-o.