Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


China şi „diplomaţia măştilor”

chine.jpeg

Medici chinezi sosiţi la Roma pe 13 martie 2020
Medici chinezi sosiţi la Roma pe 13 martie 2020
Image source: 
AFP Photos/ANSA/Stringer

În timp de Europa se află în ochiul ciclonului în prezent, la capitolul epidemie de coronavirus, China, de unde a pornit virusul, începe să-şi reia activitatea. Modul în care a gestionat puterea comunistă această criză, mai ales la începuturile ei suscită în continuare numeroase critici. Dar în acelaşi timp China îşi propune serviciile, de exemplu prin furnizarea de măşti de protecţie şi de materiale medicale, pentru a ajuta alte ţări să iasă din criza sanitară. Această „diplomaţie a măştilor” este considerată însă de unii editorialişti drept o componentă a politicii de hegemonie mondială a Chinei.

Încearcă, oare, China, prin această „diplomaţie a măştilor” să se răscumpere din punct de vedere moral, dat fiind că de pe teritoriul ei a pornit virusului? Sau doreşte să şteargă amintirea rateurilor sale din prima fază a epidemei, cînd autorităţile de la Wuhan au ascuns lumii gravitatea crizei? Sunt întrebări pe care şi le pune, într-un articol din Le Figaro, jurnalistul Sébastien Falletti.

Gesturile Chinei sunt spectaculaose, nimic de spus. Cînd trei sute de medici chinezi debarcă în Italia unde situaţia se agravează, gestul nu poate trece neobservat. El are o anumită rezonanţă mediatică. Sau faptul că Franţa primeşte acum un milion de măşti sanitare de la chinezi, în contextul în care de multe zile personalul medical, dar şi populaţia, se indignează că industria franceză nu a reuşit să fabrice ea, la timp, acest produs. Un medic se exprima cam aşa, recent, la televiziunea franceză: Emmanuel Macron ne-a spus că suntem în război împotriva virusului Covid-19. Un război se cîştigă însă cu muniţii, cu echipamente, cu o industrie reconvertită pentru front. Unde sunt măştile noastre, gelul dezinfectant, aparatele cu care să-i punem sub respiraţie artificială pe pacienţi?

De mai multe zile jurnalele televizate transmit despre eforturile armatei franceze de a instala cinci spitale de campanie în diferite regiuni ale Franţei, cu 117 paturi dintre care 40 pentru reanimare. Prin comparaţie, însă, capacitatea Chinei de a se mobiliza este uluitoare, pentru că la Wuhan, în luna ianuarie, a fost construit în zece zile un spital cu o mie de locuri…

China a trimis în prezent materiale medicale şi personal specializat în numeroase ţări din Europa, dar şi în Pakistan, Thailanda, Japonia, Coreea de sud, Laos… Să nu uităm însă că şi Franţa a trimis, în luna februarie, 17 tone de material, printre care măşti şi gel dezinfectant, la Wuhan, cu un avion destinat să-i repatrieze pe francezii aflaţi în regiune…

Capacitatea Chinei de a-i ajuta pe alţii să iasă din haosul sanitar este însă incontestabilă în prezent. Un fel de război mediatic are loc pe plan internaţional la acest capitol. Puterea de la Pekin a înţeles că momentul este cît se poate de prielnic pentru o nouă demonstraţie de forţă şi de prestigiu industrial şi organizatoric, un mod de a spune de fapt, cam aşa „voi, cu democraţia voastră, nu sunteţi în stare să vă protejaţi populaţia, recunoaşteţi deci că sistemul nostru este mai bun, mai performant. Degeaba vorbiţi de drepturile omului dacă nu reuşiţi să salvaţi vieţi omeneşti”.

În ce priveşte salvarea de vieţi omeneşti, pentru moment, dacă privim tabloul comparativ din China şi din Italia, rezultă în mod evident că puterea comunistă de la Pekin a reuşit să învingă mai repede şi cu mai mult succes virusului. Cînd vezi că Italia afişează un bilanţ de trei mii de morţi, pentru o populaţie de 60 de milioane de locuitori, iar China are tot trei mii de morţi, pentru o populaţie de un miliard trei sute de milioane de locuitori, ceva parcă nu este în regulă.

Dar şi Uniunea Europeană iese cu blazonul cam şifonat din această încercate. Le Figaro reia o declaraţie făcută de preşedintele sîrb Aleksandar Vucic care sună cam aşa: „Solidaritatea europeană nu există. Este un basm imaginar. Noi ne punem speranţele în singura ţară capabilă să ne ajute în această situaţie dificilă: Republica Populară Chineză”. Este totuşi stupefiant faptul că ţările din Balcani sunt ajutate în această perioadă mai mult de China decît de Uniunea Europeană.

Numeroşi editorialişti deplîng, în context, o diviziune internaţională a muncii defavorabilă europenilor. Altfel spus, numeroase produse de mare necesitate sunt fabricate în China, iar europenii au devenit efectiv dependenţi de industria chineză, medicamentele fiind doar un exemplu. Va şti Europa să tragă concluziile necesare din această încercare şi să redevină autonomă în domeniile de care depind alimentaţia, sănătatea şi securitatea populaţiei? Poate da, poate nu. Iar dacă nu va şti să-şi recupereze autonomia energetică şi industrială, îşi va pierde de fapt şi suveranitatea. Pe scurt, va deveni vasala altor puteri, şi în primul rînd a Chinei.