Violonista Mirana Țuțuianu: Este îngrozitor să stai în casă și să vezi că în fiecare zi este câte un concert anulat

Mirana Țuțuianu: În primul rând vreau să spun că era foarte important pentru noi să cântăm. De fapt, de acolo vine, din dorința de a cânta și din dorința de a fi pe scenă cât mai repede. Ăsta este principalul motiv pentru care toți am încercat să facem video din casă și din cameră, cum am putut. Cum am făcut? Ni s-a trimis o partitură. Ni s-a trimis o înregistrare unde era baza ritmică, baza făcută pe ritm, pe pian. Fiecare avea o partitură de cântat și de lucrat. O ascultam. Dura cam patru minute și ceva. Era repartizat în viori, vioara întâi, vioara a doua. Fiecare, în casă la el, o asculta, își punea căștile și trebuia să cânte acolo unde îi era locul pe partitură.

Vasile Damian: E o muncă titanică. Mie, personal, mi se pare imposibil de realizat. Cred că a fost foarte greu, nu? Cât timp ați lucrat la așa ceva?

M.T: Sincer, nu este foarte greu. Este foarte greu faptul că cânți cu căștile în fața unui telefon. Asta este foarte greu. Este îngrozitor de frustrant. Eu voiam să cânt pe scenă. Practic, am făcut-o cred că în nici măcar o jumătate de oră pentru că avem obiceiul. Ascultam partitura, știu exact ce trebuie să cânt. Mulți au înregistrat înainte sunetul și după aia imaginea. Eu le-am făcut pe amândouă deodată. Nu este foarte complicat. Foarte complicat este să stai în casă și să vezi că în fiecare zi este câte un concert anulat. Asta este îngrozitor. 

V.D: Am văzut că pe lângă Orchestra de cameră, pe lângă voi, muzicienii clasici, au fost și cântăreți pop și locuitori ai arondismentului 18. De ce s-a făcut? A fost voința organizatorului?

M.T: A fost voința orchestrei. Orchestra a realizat un alt video, care va ieși, o parte a concertului de pian de Mozart, cu noul nostru dirijor, care, în principiu, își începe contractul în septembrie. Noi suntem Orchestra de cameră a Parisului. Menirea noastră este și de a cânta cu publicul, de a fi cu tot orașul Paris, de a fi împreună, de a amesteca muzica clasică, astfel încât să fie accesibilă. Facem foarte multe evenimente culturale. Asta a fost. Toată lumea să participe. Toată lumea este implicată. Și acest video a avut un impact extraordinar. Toată lumea are nevoie de muzică, și noi, și publicul.

V.D: Care e vocația unor astfel de evenimente pe internet? Au un viitor sau nu?

M.T: Nu, un viitor Doamne ferește. Au numai menirea să fim văzuți că suntem aici, că vrem să cântăm, că ne lipsește scena, că vrem public. Să nu ne uite nimeni. Asta e vizibilitate, niciun viitor. Doamne ferește. Nici nu dorim așa ceva în viitor. Ăsta este un pericol, ca oamenii să se obișnuiască să primească pe rețele, pe Facebook, pe Twitter, muzica direct și să spună că e extraordinar, că data viitoare la fel, stau în fotoliu și ascultă. Nu. Este numai un strigăt de disperare. Nu este altceva. Eu, sincer, detest să fac așa ceva. 

V.D: Citeam într-un ziar, cred că era Le Figaro, că este un imn pentru ieșirea din izolare.

M.T: Ce a ales și orchestra (ca melodie) asta și este. (The show must go one, de Queen) Trebuie să mergem înainte, trebuie să cântăm, trebuie să fim pe scenă. Ai un sentiment atât de frustrant, îngrozitor.  

V.D: Dumneavoastră, personal, cum ați trăit aceste două luni, care, din păcate riscă să se mai prelungească, fără spectatori, fără public?

M.T: Eu am trăit foarte greu în cap, că în rest am trăit bine, corect, fără nicio problemă. Am fost foarte revoltată în fiecare zi. Dar am trăit în felul următor. La 8 dimineața eram cu vioara în mână. Mă scol de foarte de dimineață și sunt cu vioara în mână. Studiez, cânt, îmi fac repertoriul. Anumite piese i le trimit mamei în România ca să le asculte. Și e fericită. Altfel nu pot dacă nu am vioara. Unii aleargă, alții fac sport. Eu trebuie să cânt la vioară de dimineață. Altfel e în neregulă. Altfel nu se poate. Mai ales că sunt româncă și pentru mine lipsa de libertate este mai gravă. 

V.D: Cum încercați, totuși, să păstrați contactul cu ceilalți membri ai orchestrei? 

M.T: Vorbeam foarte des. Am făcut reuniuni pe Zoom. Ne dădeam vești. Acum ne pregătim să facem un disc cu grupul meu de jazz. Avem partituri. Ne schimbăm partiturile. Plus de asta, eu sunt profesoară. Am dat ore. Sunt profesoară la Conservator în Paris. Am continuat să dau ore prin video WhatsApp, dar ore ca lumea ca și cum aș fi fost în fața elevului.

V.D: Da, dar tot nu ai elevul lângă tine. Nu e frustrant și așa? 

M.T: E în grozitor, dar i-am motivat. Au studiat atât de bine. I-am motivat. Erau atât de mândri. Stăteau, studiau mai mult. Asta este, studiul, munca, muzica tot timpul. Ăsta este singurul meu suport.

V.D: Și când o să reînceapă concertele aveți vreo idee cum o să se deruleze? Am văzut diverse propuneri, una mai ciudată decât cealaltă, distanță de securitate între voi, muzicienii, etc.

M.T: Nu știu. Eu încep deja săptămâna viitoare. Cânt în duo cu contrabasista orchestrei. Cântăm într-o curte pentru un centru Emmaüs (de ajutorare a persoanelor sarace). Dar este o activitate culturală a orchestrei. Sunt două concerte de 30 de minute. Cântăm împreună. Eu am să cânt și piese solo. Săptămâna cealaltă avem o serie de Bach. Orchestra este convocată. Nu știu cum va fi. După aceea suntem toți din nou. Începem să cântăm cu instrumente de suflat, la Filarmonică. Acolo repetăm. Nu știu cum va fi, dar sper ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine. Nu se poate altfel. Altfel este imposibil. Eu am speranță.