Cum a evoluat extrema dreaptă europeană în ultimul an?

«Un an în viața partidelor de extremă dreapă din Europa» este titlul articolului din Le Monde. El se bazează pe notele redactate de doi cercetători, Nicolas Lebourg și Jean-Yves Camus. Primul este istoric la Centrul de studii politice ale Europei latine de la Universitatea din Montpellier, al doilea este director al Observatorului radicalităților politice. Cei doi au analizat dinamicile dar și problemele cu care s-au confruntat partidele dreptei naționalist-conservatoare în ultimul an – de la europenele din mai 2019 la actuala pandemie de Covid-19.

Cei doi s-au aplecat asupra grupurilor politice care există în Parlamentul european.  Astfel, ei au constatat că în mandatul precedent, deputații grupului «Europa Națiunilor și a Libertăților» - unde erau printre alții deputați francezi de la Frontul național, germani de la AfDși austrieci de la FPÖ – nu au fost atât de uniți cum vroiau s-o arate. Ei nu s-au înțeles decât în proporție de 69% în momentul voturilor pe când în celelalte grupuri – conservatoare, liberale sau ecologiste – procentul ajungea la 90%. Cu alte cuvinte, «idea unui val populist sau a unei posibile internaționale populiste se bazează pe o supraestimare a nivelului coerenței ideologice a partidelor care fac parte din acest grup» notează specialiștii.

In continuarea analizei lor, Lebourg și Camus au studiat încercările ratate ale dreptelor populiste de a se uni în perspectiva alegerilor europene de anul trecut. Un eșec pus pe seama lui Steve Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump, venit în Europa ca să federeze partidele populiste europene. Partide care apoi au fost incapabile să constituie un grup unic în Parlamentul european.

In opinia celor doi cercetători citați de Le Monde, un alt incident a împins definitiv familia naționalistă în marginea spațiului decizional politic european și anume eșecul grupului botezat Identitate și Democrație de a obține cele două posturi de vice-președinți ai Parlametului european și cele două președinții de comisii la care ar fi avut dreptul ținând cont de cele 73 de mandate obținute. «Nu au reușit să aibă vreun post pentru că celelalte grupuri au menținut un cordon sanitar.»

In fine, cei doi specialiști ajung la concluzia că «există o concordanță între reculul politic și tentația teroristă. In lipsa unui răspuns la revendicări radicale, unii dintre militanți pot considera că violența rămâne singura opțiune rațională pentru a obține bascularea la care aspiră» scriu cei doi bazându-se pe mai multe exemple.

Concluziile lui Nicolas Lebourg și Jean-Yves Camus sunt foarte clare și ușor alarmiste. «Crizele sociale și politice amestecându-se cu actuala criză sanitară nu pot decât să favorizeze simbioza unor sentimente care contribuie la dinamica radicalizării. Cu alte cuvinte, dacă scrutinul european din 2019 nu a fost nici pe departe tsunamiul populist la care visau unii, actuala pandemie pare să fie capabilă să fidelizeze clientela extremiștilor de dreapta și să agraveze procesul de radicalizare violentă.»