Charles de Gaulle celebrat la Paris şi la Londra în numele unei anumite idei despre Europa

De Gaulle este cel care a salvat onoarea Franţei după cea mai gravă înfrîngere militară din istoria ei. Nici acum Franţa nu a digerat de fapt acea totală prăbuşire militară din primăvara anului 1940 în faţa armatei ultra-performante a lui Hitler. Iar dezbaterile despre responsabilităţile acelui dezastru continuă şi astăzi. De Gaulle mai este omul de numele căruia se leagă renaşterea naţiunii franceze şi a Franţei ca mare putere după război. El este omul care a reuşit să manevreze în aşa fel încît Franţa înfrîntă să fie totuşi primită după căderea nazismului printre ţările învingătoare, dovadă că a obţinut o zonă de ocupaţie în Germania. Devenind putere nucleară, Franţa, tot datorită politicii lui de Gaulle, şi-a recuperat locul în primul cerc al ţărilor care influenţează viaţa planetei, dovadă că se numără printre cei cinci membri ai Consiliului de Securitate ONU cu drept de veto.

Pe plan intern, de numele lui de Gaulle se mai leagă reconstrucţia economică a Franţei imediat după război, dar şi politica sa independentă faţă de Statele Unite. Tot de Gaulle este cel care, în 1966, a scos Franţa din Alianţa Atlantică după ce în 1949 fusese una dintre ţările fondatoare ale organizaţiei. În sfîrşit, de Gaulle mai este omul care a avut o viziune clară în ce priveşte Europa, şi o dorea unită de la Atlantic la Urali. De Gaulle împreună cu cancelarul german de atunci Konrad Adenauer a mai pus bazele reconcilierii franco-germane, ceea ce a permis construcţiei europene să avanseze.

Nu este greu se observat că în prezent, în discursurile preşedintelui Macron de exemplu, revin în actualitate ideile lui de Gaulle. Două dintre ele structurează acum strategia pe următorii ani a lui Emmanuel Macron: reconstrucţia economică (după pandemie) şi reforjarea unui statut de independenţă pentru Franţa (în raport cu Statele Unite ale Americii care se îndepărtează tot mai mult de aliaţii ei europeni).

Imediat după război, comuniştii francezi l-au detestat pe de Gaulle, l-au taxat chiar de dictator şi l-au comparat cu Franco. Partidul Comunist Francez se considera atunci suficient de legitim, datorită meritelor sale în rezistenţa internă, pentru a conduce Franţa. De Gaulle a venit însă cu o altă formă de legitimitate, asigurînd continuitatea istorică a Franţei şi a statului republican, ceea ce îi inspiră şi astăzi pe oamenii politici. De exemplu suveraniştii, fie ei de dreapta, fie ei de stînga, se inspiră din viziunea lui Charles de Gaulle. Chiar şi un şef radical de stînga precum Jean-Luc Mélenchon îi găseşte unele calităţi lui de Gaulle pentru că nu a agreat modelul american al capitalismul sălbatic. Iar extrema dreapta franceză, care l-a urît profund pe de Gaulle cînd acesta le-a acordat algerienilor independanţa, îl celebrează acum pe general tocmai pentru că s-a luptat ca Franţa să rămînă îndependentă, o putere arbitru între Est şi Vest la ora războiului rece.  

Iată doar cîteva chei de înţelegere a celebrării alocuţiunii rostită pe 18 iunie 1940 de generalul de Gaulle la BBC, cînd le-a cerut tuturor francezilor să nu renunţe la luptă şi mai ales la speranţă. Vizita lui Emmanuel Macron la Londra nu este nici ea lipsită de simbolistică. Şi Macron se consideră un mediator în Europa. Împreună cu Angela Merkel el încearcă să stimuleze construcţia europeană. Emmanuel Macron a continuat dialogul şi cu Putin, iar dacă nu intervenea coronavirusul, pe 9 mai ar fi trebuit să se ducă la Moscova pentru celebrările de acolo legate de victoria împotriva nazismului. Franţa înţelege să păstreze însă un dialog continuu şi cu Marea Britanie, în ciuda Brexit-ului, în primul rînd la capitolul securităţii. Franţa şi Marea Britanie sunt puteri nucleare, ambele fac parte, cu drept de veto, din Consiliul de securitate ONU, iar dintre ţările europene sunt singurele capabile să organizeze intervenţii militare la distanţă, cum este cazul cu implicarea Fraţei în lupta împotriva jihadismului în Sahel.

Prin celebrarea lui de Gaulle sunt de fapt readuse în actualitate idei preţioase pentru Europa şi pentru securitatea ei, şi chiar pentru independenţa militară şi economică a Europei într-un context internaţional haotic şi nesigur.