Franţa – Liban: sursele istorice şi culturale ale „fraternităţii”

Există şi dimensiunea francofonă de care trebuie să ţinem cont pentru a înţelege raporturile strînse dintre Franţa şi Liban. Franceza a fost vorbită în mod curent în Liban şi este în continuare vorbită, chiar dacă după independenţă araba a devenit limba oficială. Sub mandat francez, Libanul a devenit o ţară arabă „aparte” în Orientul apropiat, o ţară prosperă în care oamenii se simţeau liberi. Beirutului i se spunea „Parisul Orientului”, iar Franţa şi-a păstrat o influenţă politică în Liban.

Cotidianul Le Parisien arată într-un dosar că libanezii consideră Franţa ca fiind a doua lor ţară. S-ar părea că între 120 000 şi 200 000 de libanezi trăiesc în Franţa. Cea mai mare reţea de şcoli francofone din lume o are Libanul, numărînd 60 000 de elevi.

Libanul a traversat o primă criză gravă între 1975 şi 1990, pe fond de război civil. Apoi a urmat o perioadă de redresare destul de spectaculoasă. Franţa s-a aflat mereu alături de Liban. În 2018, de exemplu, preşedintele Emmanuel Macron a organizat la Paris o impresionantă conferinţă internaţională pentru salvarea economiei libaneze, grevată de o datorie abisală. 50 de ţări au participat care au promis împrumuturi de peste 10 miliarde de dolari şi ajutoare directe de 860 de milioane de dolari cu condiţia ca Libanul să procedeze la cîteva reforme ale sistemului să bancar şi financiar… Reformele au rămas însă literă moartă şi nici banii nu au mai venit.

Deşi Franţa are aceste legături afective cu Libanul, nu ea întreţine şi relaţiile economice cele mai intense cu ţara cedrilor. Germania, de exemplu, exportă mult mai mult în Liban decît Franţa care ocupă, la acest capitol, locul al şaptelea. Grecia, Italia, Statele Unite, Turcia, China sunt şi ele furnizoare masive pentru Liban, înaintea Franţei, cu atît mai mult cu cît Libanul cumpără acum practic 90 la sută din produsele de primă necesitate, o veritabilă aberaţie care explică şi criza economică.

Ecuaţia politică libaneză rămîne una dintre cele mai complicate posibile, de unde şi blocajul continuu în ultimii ani. Printr-un acord semnat cu multă vreme în urmă preşedintele trebuie să fie un creştin maronit, primul ministru un musulman sunit iar preşedintele Parlamentului un musulman şiit. În Liban există însă şi alte comunităţi, cum ar fi creştinii ortodocşi sau druzii. Aceştia din urmă au o interpretare aparte a Coranului, ei cred în reîncarnare şi nu respectă regulile celorlalţi musulmani, motiv pentru care sunt taxaţi de eretici. Libanul numără în jur de 7 milioane de locuitori, dar diaspora libaneză este evaluată la 14 milioane de persoane, dacă ţinem cont de toate descendenţele, de gradul întîi, doi, trei…

Iată deci portretul rapid al Libanului. Țara cedrilor ar putea să se redrese, cu sprijin internaţional şi cu cel al diasporei, dacă… ar accepta nişte reforme de natură să elimine corupţia structurală care a intoxicat total societatea şi relaţiile economice.